TÂMPLARUL
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.
“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”
“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ŞI PREA PUŢINE PODURI”
(Isaac Newton)
Păreri…. Păreri
”
„Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”. Cine te pune să te uiți la Mircea Badea? E penibil să îl pui pe Badea pe un piedestal. Și cum să nu accepți valorile occidentale când tocmai studiezi la o universitate bună din Marea Britanie? Don`șoară, logica ta îl face pe Badea să pară un geniu. Și aceste cuvinte ne doare.
„
–
Nu-ti ridica femeia la cer, cã te va însela cu primul înger!
Norul și duna de nisip
,,Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa. De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud. Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea. Ce faci? a strigat vantul. Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori! Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip. Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea. El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu. Buna dimineata, zise el. Cum e viata acolo jos? Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus? Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri. Pentru mine, zise duna, viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea. Si asta te intristeaza? Ma face sa simt ca nu am un rost in viata. Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis? Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important, zise mandru norul. Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar. A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis: Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna. Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine, zise duna. Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri. Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul. Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu. In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie. Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai. Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.”
Paulo Coelho
„Atunci cand exista dragoste, sufletul prinde aripi si zboara acolo unde vrem sa-l trimitem, indiferent de obstacole sau distanta!”
Suflet gol
”
„Cândva, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Am ascultat puţin şi, după câteva clipe, i-am răspuns:
– Aud zgomotul unei căruţe…
– Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
– Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
– E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, după zgomotul pe care îl face. Cu cât este mai goală, cu atât mai mult zgomot face.”
(Povestioară primită prin e-mail.)
La fel este și cu oamenii. Când văd o persoană care vorbeşte prea mult, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce are și cu ceea ce este, simţindu-se mai presus decât ceilalți, bârfind, băgând intrigă între oameni, criticând cu răutate şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, stiu că acest comportament se datorează sufletului său gol.
La fel ca și o căruță goală, face mult zgomot…
Irina B.
„
Tocana
Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
– Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor…
Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai vazut Iadul”
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: „nu inteleg”…
„Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”.
ali3n's Blog 