Conectati, dar singuri?
”
Acum câteva minute, fiica mea Rebecca mi-a trimis un mesaj urându-mi succes. Mesajul ei spunea, “Mamă, o să fii tare.” Îmi place asta. Primirea acelui mesaj a fost ca şi cum am primit o îmbrăţişare. Și iată. Eu reprezint un mare paradox. Eu sunt o femeie căreia îi place să primească mesaje dar care vă va spune că poate fi o problemă dacă primiţi prea multe.
De fapt, acel mesaj al fiicei mele mă aduce la începutul poveştii mele. În 1996, când am susţinut prima mea prelegere TED, Rebecca avea cinci ani şi stătea chiar acolo, în primul rând. Tocmai scrisesem o carte care lăuda viaţa noastră pe internet şi urma să ajung pe coperta revistei Wired. În acele vremuri amețitoare, experimentam cu chat room-urile şi comunităţile virtuale online. Exploram diverse aspecte ale fiinţelor noastre. Şi apoi ne-am deconectat. Eram entuziasmată. În calitate de psiholog, ce m-a entuziasmat cel mai mult a fost ideea că vom folosi ce am învăţat în lumea virtuală despre noi, despre identitatea noastră, pentru a duce vieţi mai bune în lumea reală.
Acum avansăm rapid până în 2012. Sunt iarăşi aici pe scena TED. Fiica mea are 20 de ani. Este la facultate. Doarme alături de telefonul ei, la fel fac şi eu. Şi tocmai am scris o carte nouă, dar de data aceasta nu este una care mă va pune pe coperta revistei Wired. Aşadar ce s-a întâmplat? Încă sunt entuzismată cu privire la tehnologie, dar cred, şi sunt aici să susţin acest lucru, că o lăsăm să ne ducă în anumite locuri unde nu vrem să ajungem.
În ultimii 15 ani, am studiat tehnologiile comunicării mobile şi am intervievat sute şi sute de oameni, tineri şi bătrâni, despre vieţile lor conectate. Şi ce am aflat este că micile noastre aparate, aceste aparate mici din buzunarele noastre, sunt atât de puternice din punct de vedere psihologic, că nu numai schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă şi identitatea. Unele din lucrurile pe care le facem acum cu aparatele noastre sunt lucruri pe care, doar acum câţiva ani, le-am fi considerat ciudate sau deranjante, dar au devenit rapid familiare, cum facem lucrurile.
Să luăm câteva exemple: Oamenii trimit mesaje sau email-uri în timpul ședințelor de consiliu din cadrul companiilor. Trimit mesaje, fac cumpărături, sau accesează Facebook în timpul cursurilor, prezentărilor, de fapt, în timpul oricărei întâlniri. Oamenii îmi vorbesc despre noua şi importanta abilitate de a privi în ochi pe cineva în timp ce scrii mesajul. (Râsete) Oamenii îmi explică faptul că este dificil, dar că se poate face. Părinţii trimit mesaje şi email-uri la micul dejun şi cină în timp ce copiii se plâng că nu au parte de întreaga atenţie a părinţilor lor. Dar apoi aceiaşi copii nu îşi oferă unii altora atenţie. Aceasta este o poză recentă a fiicei mele şi a prietenelor ei în timp ce sunt împreună deşi nu sunt împreună. Şi trimitem mesaje chiar şi la înmormântări. Asta este ceea ce studiez. Ne scoatem din tristeţea sau din reveria noastră şi ne concentrăm pe telefoanele noastre.
De ce contează acest lucru? Contează pentru mine pentru că eu cred că ne expunem problemelor — mai ales în privinţa modului în care relaţionăm, dar şi în privinţa modului în care relaţionăm cu noi înşine şi cu capacitatea noastră de auto-reflecție. Ne obişnuim cu un alt mod de a fi singuri împreună. Oamenii vor să fie unii cu alţii, dar și în altă parte — conectaţi la toate locurile diferite unde vor să fie. Oamenii vor să îşi personalizeze vieţile. Vor să intre şi să iasă din locurile unde se află, pentru că lucrul care contează cel mai mult pentru ei este să dețină controlul asupra zonei în care își îndreaptă atenţia. Aşa că vrei să te duci la acea şedinţă, dar vrei să fii atent doar la părțile care te interesează. Şi unii oameni cred că acesta esste un lucru bun. Dar puteţi să ajungeţi să vă ascundeţi unii de alţii, chiar dacă sunteţi mereu conectaţi unii cu alţii.
Un om de afaceri de 50 de ani mi s-a plâns cum simte că nu mai are colegi la serviciu. Când se duce la serviciu, nu se opreşte să vorbească cu nimeni, nu sună pe nimeni. Şi spune că nu doreşte să-şi întrerupă colegii pentru că “Sunt prea ocupați cu mailurile lor.” Dar apoi se opreşte şi spune, “Ştii, nu îţi spun adevărul. Eu sunt cel care nu doreşte să fie întrerupt. Cred că ar trebui să îmi doresc, dar mai degrabă aş face chestii pe Blackberry-ul meu.”
De-a lungul generaţiilor, văd că oamenii nu se mai satură unii de alţii, doar dacă pot să fie la distanţă unii de alţii, în cantităţi pe care le pot controla. Îl numesc efectul Goldilocks: nu prea departe, nu prea aproape, la distanţa potrivită. Dar ceea ce ar putea să fie distanţa potrivită pentru un director de vârstă mijlocie poate fi o problemă pentru un adolescent care are nevoie să dezvolte relaţii faţă-în-faţă. Un băiat de 18 ani care foloseşte mesajele pentru aproape orice îmi spune gânditor, “Într-o zi, dar în mod sigur nu acum, mi-ar plăcea să învăţ cum să port o conversaţie.”
Când întreb oamenii “Care e problema cu a avea conversaţii?” Oamenii spun, “Îţi zic eu care este problema cu conversaţiile. Au loc în timp real şi nu poţi să controlezi ceea ce ai de gând să spui.” Aceasta este ideea de bază. Trimiterea de mesaje, email-uri, postarea, toate aceste lucruri ne permit să prezentăm un eu pe care îl dorim noi. Avem posibilitatea să edităm, ceea ce înseamnă că putem şterge, că putem retuşa faţa, vocea, carnea, corpul — nu prea puţin, nici prea mult, exact cât trebuie.
Relaţiile umane sunt bogate şi dezordonate şi au cerinţe mari. Şi le aranjăm cu tehnologia. Şi când facem acest lucru, unul dintre lucrurile care se pot întâmpla este că se sacrifică conversaţia pentru simpla conectare. Ne schimbăm pe termen scurt. Şi în timp, părem să uităm acest lucru, sau începe să nu ne mai pese.
Am fost luată pe neaşteptate când Stephen Colbert mi-a pus o întrebare profundă, o întrebare profundă. A zis, “Oare toate aceste tweet-uri, toate aceste reprize mici de comunicare online nu se alătură într-o înghiţitură mare de conversaţie adevărată?” Răspunsul meu a fost nu, nu se alătură. Conectarea în reprize mici ar putea să funcţioneze pentru adunarea unor anumite informaţii, ar putea funcţiona pentru a spune, “Mă gândesc la tine,” sau chiar pentru a spune, “Te iubesc,” — adică, uitaţi-vă cum m-am simţit când am primit mesajul de la fiica mea — dar nu funcţionează cu adevărat pentru a afla lucruri unii despre ceilalţi, pentru a ajunge să ne cunoaştem şi să ne înţelegem cu adevărat unii pe ceilalţi. Şi conversăm unii cu ceilalţi pentru a învăţa să avem conversaţii cu noi înşine. Aşadar fuga de conversaţii poate conta cu adevărat pentru că poate compromite capacitatea noastră de auto-reflecție. Pentru copii care cresc, această abilitate este baza dezvoltării.
Iar şi iar aud, “Prefer să trimit mesaj decât să vorbesc.” Şi ce observ este că oamenii sunt atât de obişnuiţi să aibă din ce în ce mai puţine conversaţii adevărate, atât de obişnuiţi să se mulţumească cu mai puţin, încât au devenit aproape dispuşi să se lipsească de tot de oameni. De exemplu, mulţi oameni împărtăşesc cu mine această dorinţă, că într-o zi o variantă mai avansată a lui Siri, asistentul digital de pe iPhone, va deveni ceva ca un prieten bun, cineva care va asculta când alţii nu o vor face. Cred că această dorinţă reflectă un adevăr dureros pe care l-am învăţat în ultimii 15 ani. Sentimentul că nimeni nu mă ascultă este foarte important în relaţia noastră cu tehnologia. De aceea este atât de atractiv să ai o pagină de Facebook sau un feed Twitter — atât de mulţi ascultători automaţi. Şi sentimentul că nimeni nu ne ascultă ne face să ne petrecem timpul cu maşini care lasă impresia că le pasă de noi.
Sunt creați roboţi, se numesc roboţi sociali, care sunt creaţi în special să ţină companie — celor bătrâni, copiilor noştri, nouă. Chiar am pierdut încrederea că vom fi aici unii pentru alţii? În timpul cercetării mele am lucrat în azile, şi am adus aceşti roboţi sociabili care au fost creaţi să ofere celor în vârstă sentimentul că sunt înţeleşi. Într-o zi am venit la azil şi o femeie care îşi pierduse copilul vorbea cu un robot care avea forma unui pui de focă. Robotul părea că se uită în ochii ei. Părea că urmăreşte conversaţia. A făcut-o să se simtă mai bine. Şi mulţi oameni au găsit acest lucru uimitor.
Dar acea femeie încerca să vadă un rost în viaţa ei cu o maşină care nu avea experienţa sau perspectiva vieţii umane. Acel robot s-a prefăcut de minune. Şi noi suntem vulnerabili. Oamenii percep empatia prefăcută ca şi cum ar fi ceva adevărat. Aşadar în acel moment în care femeia aceea experimenta acea empatie prefăcută, mă gândeam, “Acel robot nu poate să fie empatic. El nu poate să se confrunte cu moartea. Nu cunoaşte viaţa.”
Şi pe măsură ce acea femeie găsea consolare alături de însoțitorul ei robot, mie nu mi se părea incredibil; mi se părea unul dintre cele mai dificile şi complicate momente în munca mea de 15 ani. Dar când am făcut un pas înapoi m-am simţit în mijlocul înghețat al unei furtuni perfecte. Avem aşteptări mari de la tehnologie şi aşteptări mici unii de la alţii. Şi mă întreb pe mine însămi, “Cum au ajuns lucrurile în acest punct?”
Şi cred că am ajuns aici pentru că tehnologia ne atrage cel mai mult atunci când suntem mai vulnerabili. Şi suntem vulnerabili. Suntem singuri, dar ne este frică de intimitate. Aşadar de la reţele sociale până la roboţi sociabili, dezvoltăm tehnologii care ne dau iluzia companiei fără cerinţele unei prietenii. Recurgem la tehnologie pentru a ne ajuta să fim conectaţi în moduri pe care putem să le controlăm cu uşurinţă. Dar nu ne simţim atât de comod. Nu suntem atât de mult în control.
În prezent, acele telefoane din buzunarele noastre ne schimbă minţile şi inimile pentru că ne oferă aceste fantezii satisfăcătoare. În primul rând, putem să ne orientăm atenţia oriunde dorim noi; în al doilea rând, întotdeauna vom fi auziţi; şi în al treilea rând, faptul că nu vom fi niciodată singuri. Şi a treia idee, că nu vom fi niciodată singuri, este fundamentală în schimbarea psihicului nostru. Pentru că în momentul în care oamenii sunt singuri, chiar şi pentru câteva secunde, ei devin neliniştiţi, se panichează, nu-și găsesc locul, întind mâna după un dispozitiv. Gândiţi-vă la oamenii stând la coadă sau la semafor. Singurătatea este percepută precum o problemă care trebuie să fie rezolvată. Aşa că oamenii încearcă să o rezolve formând legături. Dar aici, legătura este mai mult precum un simptom decât un tratament. Exprimă, dar nu rezolvă o problemă fundamentală. Dar mai mult decât un simptom, legătura constantă schimbă modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi. Formează un nou mod de a fi.
Cel mai bun mod de a o descrie este: împărtăşesc, deci exist. Folosim tehnologia pentru a ne defini pe noi înşine prin împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor noastre în timp ce le trăim. Înainte era: am un sentiment, vreau să dau un telefon. Acum este: vreau să am un sentiment, am nevoie să trimit un mesaj. Problema cu acest nou regim al lui “Împărtăşesc, deci exist” este că, dacă nu avem o legătură, nu ne simţim noi înşine. Aproape că nu ne simţim pe noi înşine. Aşadar ce putem face? Interacţionăm din ce în ce mai mult. Dar în acest timp, ne izolăm din ce în ce mai mult.
Cum ajungem de la conectare la izolare? Ajungi să fii izolat dacă nu-ți cultivi capacitatea de a fi singur, abilitatea de a fi separat, de a te reculege. În singurătate te poți regăsi ca apoi să poți ajunge la ceilalți şi să formezi ataşamente reale. Când nu avem capacitatea pentru solitudine, ne adresăm altor oameni pentru a ne simţi mai puţini agitaţi sau pentru a ne simţi mai plini de viaţă. Atunci când se întâmplă acest lucru, nu suntem în stare să apreciem cine sunt. Este ca şi cum îi folosim precum piese de rezervă pentru a ne sprijini conştiinţa fragilă a sinelui. Ajungem să ne gândim că, dacă suntem conectaţi permanent, ne vom simţi mai puţin singuri. Dar suntem în pericol, pentru că de fapt exact opusul este adevărat. Dacă nu suntem în stare să fim singuri, vom fi din ce în ce mai singuratici. Şi dacă nu ne învăţăm copiii să fie singuri, vor cunoaşte doar singurătatea.
Când am vorbit la TED în 1996, povestind despre studiile mele despre comunităţile virtuale timpurii, am spus, “Aceia care îşi petrec viaţa pe ecrane ajung în acel punct printr-un spirit de auto-reflecție.” Şi la acest lucru fac apel acum: meditație şi, mai mult de atât, o conversaţie asupra modului în care folosim tehnologia în prezent şi unde ne duce acest lucru, ce ar putea să ne coste. Suntem subjugați de tehnologie. Şi ne este teamă, precum tinerilor îndrăgostiţi, că prea multă conversaţie ar putea să distrugă romantismul. Dar este momentul să vorbim. Am crescut cu tehnologia digitală şi o vedem matură. Dar nu-i așa, este abia la începuturi. Avem mult timp la dispoziţie să ne gândim cum vrem să o folosim, cum vrem să o construim. Nu sugerez să renunţăm la dispozitivele noastre, ci doar să dezvoltăm o relaţie mai conştientă de sine cu ceilalţi, unii cu alţii şi cu noi înşine.
Văd primele măsuri. Începeţi să vă gândiţi la singurătate ca la un lucru bun. Faceţi loc pentru ea. Găsiţi moduri să demonstraţi acest lucru precum o valoare pentru copiii voştri. Creaţi spaţii sacre acasă — bucătăria, sufrageria — şi dedicaţi-le conversaţiilor. Faceţi acelaşi lucru la locul de muncă. La serviciu, suntem atât de preocupaţi de comunicare că de multe ori nu mai avem timp să gândim nu avem timp să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat. Schimbaţi asta. Cel mai important, avem nevoie cu adevărat să ne ascultăm între noi inclusiv părţile plictisitoare. Pentru că atunci când ne poticnim, când ezităm sau ne pierdem cuvintele ne dezvăluim unii faţă de alţii.
Tehnologia şi-a propus să redefinească modul în care relaţionează oamenii — cum ne purtăm de grijă unii altora, cum avem grijă de noi înşine — dar ne oferă și ocazia de a ne afirma valorile şi traiectoria noastră. Sunt optimistă. Avem toate componentele pentru un început bun. Ne avem unii pe alţii. Şi avem cea mai mare şansă de succes dacă ne recunoaştem vulnerabilitatea. Trebuie să ascultăm când tehnologia ne spune că va lua ceva complicat şi promite să îl facă mai simplu.
În munca mea, aud că viaţa este grea, relaţiile sunt pline de riscuri. Şi apoi este tehnologia — mai simplă, mai plină de speranţă optimistă, mereu tânără. Este ca şi cum chemi cavaleria. O campanie publicitară promite că online cu avataruri, vei putea să “Îţi iubeşti prietenii corpul tău, viaţa ta, online cu avataruri.” Suntem atraşi de romantismul virtual, de jocuri pe calculator care par să fie lumi, de ideea că roboţii, roboţii, vor deveni într-o zi o companie adevărată. Petrecem o seară în reţelele sociale în loc să ne ducem într-un bar cu prietenii.
Dar fanteziile noastre de substituire ne-au costat. Acum trebuie să ne concentrăm pe feluritele moduri în care tehnologia poate să ne ducă înapoi către vieţile noastre adevărate, propriile noastre corpuri, propriile comunități, politica noastră, planeta noastră. Au nevoie de noi. Haideţi să vorbim despre cum putem folosi tehnologia digitală, tehnologia viselor noastre, pentru a face această viaţă viaţa pe care o putem iubi.
Vă mulţumesc!
”
Vezi videoclipul original pe TED.com
What Steve Jobs’ Morning Routine Taught Me About Focus
”
Nothing in life motivated Steve Jobs more than death.
Every morning, he’d stare in the mirror and ask himself this question:
“If today was the last day of my life, would I be happy with what I’m about to do today?”
If too many days went by with the answer being “no,” he made changes in his life. He did this until he hit a consistent yes, which drove him to countless innovations and a company worth $702 billion.
Inspired by his success and focus, one month ago I began asking myself the same question:
Every morning as I leave my bedroom, I see this handwritten note hanging on my wall. It’s my greatest motivator. It gives me energy. It challenges me to live today as if it’s my last.
I challenge you to do the same: implement Steve Jobs’ question into your morning routine.
Right now, grab a piece of paper and write this down:
“If today were the last day of my life, would I want to do what I’m about to do today?”
Now put it in your pocket.
When you go home tonight, tape it on your bathroom mirror. Or on your bedroom door. Or next to your toothbrush. When you see it tomorrow morning, take 15 seconds to reflect:
- Are you being the best parent/spouse/sibling/friend you can be today?
- Are you completely present and aware during all face-to-face interactions and/or phone calls today?
- Do you love your job? If not, are you making steps toward finding your dream job today?
- Is there anything unexpected you could do to put a smile on a customer’s face today?
- Are you having as much fun as you could possibly have today?
This mindset will engrain a laser-focus mentally, akin to the late Steve Jobs. It subconciously eliminates insigificant problems and prioritizes important goals.
Adopt this early-morning habit and your day automatically begins with purpose and drive.
Treat today like it’s your last, and you will never feel more alive.
Sursa: Getsidekick.com
„
What It’s Like To Go Without Complaining For a Month
”
For the month of February, Leah Shapiro had one goal: no complaining.
“I think I just wanted to be more self-aware and mindful of what I was putting out there,” she says. Shapiro and more than 1,000 other people signed up for the Complaint Restraint project, established by Thierry Blancpain and Pieter Pelgrims. The goal? Creating a more positive life by eliminating negative statements. “There’s no secret sauce,” the website says. “Simply stop complaining.” But is it that easy? What’s so bad about complaining, anyway?
Griping comes naturally for us. During an average conversation, we lob complaints at each other about once a minute, according to research. There’s a social reason for that. “Nothing unites people more strongly than a common dislike,” says Trevor Blake, author of Three Simple Steps. “The easiest way to build friendship and communicate is through something negative.”
Also, evolution primes us to focus on the negative for self-defense, says Jon Gordon, author of The No Complaining Rule. “The more we look at something that can hurt us and kill us, we are programed to be on guard against that.”
NOTHING UNITES PEOPLE MORE STRONGLY THAN A COMMON DISLIKE.
But all of that whining comes with a cost. When we complain, our brains release stress hormones that harm neural connections in areas used for problem solving and other cognitive functions. This also happens when we listen to someone else moan and groan. “It’s as bad as secondhand smoke,” Gordon says. “It’s secondhand complaining.” Just as smoking is banned in most offices, Blake says he’s banned complaining among his team members. “I give them one chance, and if I catch them a second time, that’s it for them.”
That seems a little harsh, doesn’t it? Swearing off something that comes naturally to us seems like a setup for failure. Indeed, Blancpain and Pelgrims, creators of Complaint Restraint, admit they fail their mission miserably every year. “Things you do habitually are really hard to give up,” says Joanna Wolfe, a professor of English at Carnegie-Mellon University. “Have you ever tried to eliminate the ‘you knows’ and ‘uh-huhs’ from your speech? It is extremely difficult.”
And sometimes we absolutely need to vent. It feels good, doesn’t it? One study showed that bottling emotions could shorten your life by an average of two years.
The good news is this: There can be middle ground between going cold turkey and being a Negative Nancy. If you’re serious about complaining less, here are some realistic tips for success.
1. START BY DEFINING WHAT A COMPLAINT IS
If you point out that it’s cold outside, is that a complaint? “No, that’s an observation,” Blake explains. “A complaint is, ‘It’s cold outside and I hate living in this place.’” Shapiro says she defines a complaint by the way it makes her feel: “I feel myself slouching and not breathing.”
2. TRACK HOW OFTEN YOU COMPLAIN AND WHAT ABOUT
Change starts with awareness. “You’re absolutely shocked,” says Blake. “After two or three hours of observing, it’s in the hundreds.”
3. SEPARATE YOURSELF FROM CHRONIC COMPLAINERS
If you must lend an ear, try to respond with something positive rather than joining in on the rant session. “You’ve really gotta be quite brave and confident and have the courage not to need the good opinion of another person,” says Blake. “You find over a period of time those people who complain constantly start to leave you alone because their brains are not getting that stimulus they’re looking for.”
4. TURN COMPLAINTS INTO SOLUTIONS
This is called “positive complaining” or “effective complaining. As Wolfe says, “Don’t sit around and admire the problem.” Do something about it.
5. USE THE “BUT-POSITIVE” TECHNIQUE
This tip comes from Gordon: “If you find yourself griping, add a ‘but’ and say something positive,” he says. For example, “I don’t like driving to work, but I’m thankful at least I can drive and I even have a job.”
6. CHANGE “HAVE TO” TO “GET TO”
“I have to pick up the kids” becomes “I get to pick up the kids.” “You change a complaining voice to an appreciative heart,” Gordon says. “You’re gonna feel so much better the more you focus on the positive over time. At first, it’s gonna be a little awkward, but the more you get used to it, it becomes your natural state.”
At the end of February, Shapiro says the Complaint Restraint project was hard but worth it. “I slipped a lot,” she says. “But I’ve had more examples this month of me being more positive and better things happening.” She learned to deal with her negativity by going to hot yoga when she felt it rising inside her, and she kept a journal. She even saw improvements in productivity at work, finally tackling a project she’d been avoiding and whining about. “It was something I found so boring, and then I just cranked it out. And I just felt so good having accomplished it.”
She’s going to try to see the project through the rest of the year, hoping that, with time, “complaints will kinda melt away and won’t be something I seek out for a security blanket.”
”
Source: FastCompany.com
100 de zile de fericire. 100HappyDays
„De mai bine de două săptămâni, am început un exercițiu numit “100 de zile de fericire” (100HappyDays). Este o idee a unui tânăr din Ucraina care, într-un moment de tristețe din viața lui, a decis să-și ia soarta în mâini și să își amintească sieși câte motive de fericire avea de fapt. 100HappyDays a devenit un fenomen mondial, iar anul trecut am privit cu admirație mai mulți prieteni care au trecut cu succes prin cele 100 de zile de fericire și nu s-au oprit acolo.
Exercițiul presupune ca, în fiecare zi, timp de 100 de zile consecutive, să conștientizezi cel puțin un moment de bucurie și să scrii ceva despre asta – pe o rețea de socializare sau undeva unde să vezi doar tu. Eu fac exercițiul recunoștinței zilnice de mai mult timp și cred sincer că mi-a schimbat viața. Acum am decis să experimentez cum e să mă gândesc nu numai la de ce sunt recunoscătoare, ci și, concret, când în ziua respectivă m-am simțit fericită.
Ce implică exercițiul ăsta?
E simplu – între alte postări pe Facebook din acea zi, alegi să incluzi și una dedicată momentului tău de fericire – un gând, o poză. Sau poți, dacă nu vrei să faci asta public, să-ți iei un caiet în care să notezi zilnic motivul tău de fericire. Important este să existe acel moment când te oprești și îți spui ție de ce te-ai bucurat astăzi. Acel moment de prezență, de conștientizare. Și important e să imortalizezi într-un fel acel moment, să te poți întoarce la el și să-l folosești ca resursă pentru alte zile și alte momente poate mai puțin plăcute. Dacă reușești să faci exercițiul ăsta timp de 100 de zile consecutiv, ai toate șansele să observi ceva profund schimbându-se în modul tău de a percepe lumea.
S-ar putea să-ți dai seama că observi lucruri frumoase care înainte îți scăpau. Sau că te bucuri de “mărunțișuri” cărora altă dată nu le dădeai importanță. Că relațiile tale devin mai armonioase. Sau că ai devenit mai optimist, relaxat, senin, prezent. Cel puțin asta am observat eu (la mine și la alții) și asta afirmă majoritatea celor care au reușit să finalizeze provocarea. Iar ei sunt destul de puțini – sub 30% din cei care o încep.
Dintre cei 70% care nu au dus până la capăt exercițiul, vasta majoritate au citat lipsa timpului ca fiind principala cauză. Asta înseamnă că nu avem timp, în 16 ore în care suntem treji, să trăim conștient nici măcar un singur moment de fericire. Nu avem timp să ne bucurăm. Atunci pentru ce avem timp? Mă întreb…
Există din ce în ce mai multe studii din zona psihologiei pozitive și neuro-științei (autori precum Martin Seligman sau Dan Siegel) care sugerează că modul în care gândim ne modifică nu doar starea de spirit, ci și structura creierului. 100 de zile de fericire înseamnă 100 de ocazii în care creierul tău poate crea sinapse noi, în direcții mult mai constructive decât până acum. 100HappyDays nu este de fapt nimic altceva decât un mare exercițiu de neuro-plasticitate, o ocazie să construiești altfel de drumuri în mintea ta, drumuri înspre direcții mai luminoase și perspective mai frumoase decât ai fost capabil să vezi în trecut.
În cele câteva zile de când am început exercițiul ăsta am observat ceva interesant. Dacă nu există, aparent, niciun motiv de bucurie într-o zi, îl caut. Și, surpriză, îl găsesc! În trecut căutam și, desigur, găseam motive de nemulțumire chiar în cele mai favorabile circumstanțe. Acum fac exact invers. Iar mintea mea mă ascultă. Se crează cercuri virtuoase – găsesc un motiv de bucurie, deci mă simt bine, deci îmi creez cu ușurință alte motive de bucurie, zâmbesc mai mult, oamenii din jur îmi zâmbesc mai mult iar lumea îmi pare dintr-o dată un loc mult mai prietenos și plin de oportunități, mai degrabă decât amenințări, lucrurile pe care mi le propun îmi ies mai ușor pentru că sunt mai puțin stresată, deci am mai multă încredere în mine și tot așa…
În tot fluxul ăsta de stare de bine îmi dau seama că trec mult mai repede peste lucruri care altă dată mă supărau, că iert mai ușor, că sunt mai generoasă, răbdătoare, că am mai mult simț al umorului în situații pe care altă dată le găseam agasante. Constat că pot, conștient, să-mi aleg starea de spirit.
Așadar, dacă vi se pare că meritați măcar câte un moment conștient de fericire în fiecare zi sau dacă simțiți nevoia să faceți pur și simplu un exercițiu de de-stresare și educare a minții voastre într-o direcție constructivă – vă recomand din suflet experimentul 100HappyDays. M-aș bucura să-mi și împărtășiți constatările voastre.
Ce învățați despre voi? Ce se schimbă după câteva zile? Dar după o lună? Cum vă simțiți odată ce modul ăsta de gândire a devenit obișnuință?
În lumea asta, în care multora ne e mai ușor să ne plângem decât să ne bucurăm, n-ar fi rău să trăim treji și conștienți și câte un pic de fericire. Mai exact măcar o clipă. În fiecare zi. 100 de zile. Sau mai mult.”
Sursa: AlisAnagnostakis.com
Signs That You Lack Emotional Intelligence
„In my ten years as an executive coach, I have never had someone raise his hand and declare that he needs to work on his emotional intelligence. Yet I can’t count the number of times I’ve heard from people that the one thing their colleague needs to work on is emotional intelligence. This is the problem: those who most need to develop it are the ones who least realize it. The data showing that emotional intelligence is a key differentiator between star performers and the rest of the pack is irrefutable. Nevertheless, there are some who never embrace the skill for themselves — or who wait until it’s too late.
Take Craig (not his real name), a coaching client of mine, who showed tremendous potential and a strong ability to drive results for his company. The issue with Craig was the way in which he got those results. When asked to describe him, his colleagues would say things like: “he’s a bull in a china shop;” “he has sharp elbows;” and “he leaves dead bodies in his path.” His approach to executing projects was not sustainable as he wasn’t able to motivate, attract and retain good talent. His direct reports pointed out how frequently Craig seemed oblivious to how he demeaned others. His boss commented on Craig’s impatience and his propensity to lash out at his peers. When I shared this feedback with Craig, he seemed taken aback and was convinced that I had heard wrong. He didn’t have the self-awareness or empathy that are hallmarks of emotional intelligence.
Here are some of the telltale signs that you need to work on your emotional intelligence:
- You often feel like others don’t get the point and it makes you impatient and frustrated.
- You’re surprised when others are sensitive to your comments or jokes and you think they’re overreacting.
- You think being liked at work is overrated.
- You weigh in early with your assertions and defend them with rigor.
- You hold others to the same high expectations you hold for yourself.
- You find others are to blame for most of the issues on your team.
- You find it annoying when others expect you to know how they feel.
So what do you do if you recognized yourself in this list? Here are four strategies:
1. Get feedback. You can’t work on a problem you don’t understand. A critical component of emotional intelligence is self-awareness — this is the ability to recognize and stay cognizant of behaviors in the moment. Whether you engage in a 360 assessment or simply ask a few people what they observe, this step is critical in heightening your sense of what you do or don’t do. And don’t just find excuses for your behavior. That defeats the purpose. Rather, listen to the feedback, try to understand it, and own it. When Craig initially heard what others thought of him, he quickly became defensive. But when he accepted the feedback, he moved to owning it and became determined to change.
2. Beware of the gap between intent and impact. Those with weak emotional intelligence often underestimate what a negative impact their words and actions have on others. They ignore the gap between what they mean to say and what others actually hear. Here are some common examples of what those with low emotional intelligence may say and how it’s actually heard:
What you say: “At the end of the day, it’s all about getting the work done.”
What others hear: “All I care about is the results and if some are offended along the way, so be it.”
What you say: “If I can understand it, anyone can.”
What others hear: “You’re not smart enough to get this.”
What you say: “I don’t see what the big deal is.”
What others hear: “I don’t really care how you feel.”
Regardless of what you intend to mean, think about how your words are going to impact others and whether that’s how you want to them to feel. Craig was notorious for saying things that made others bristle, but he began to consider the impact of his words. Before every meeting, he spent a few minutes asking himself: What is the impression I want to make? How do I want people to feel about me at the end? How do I need to frame my message to reach that objective?
3. Press the pause button: Having high emotional intelligence means making choices about how you respond to situations, rather than having a knee-jerk reaction. For example, Craig tended to interrupt and shoot down other people’s ideas before they could complete their thoughts. This behavior was a reaction to his fear of losing control of the discussion and wasting time. So he started to take pauses before reacting. There are two important pauses to take:
Pause to listen to yourself. When Craig was getting impatient and frustrated in discussions, he often felt his jaw clench and his chest tighten. By recognizing these physical signs, he was able to pause and remind himself that he feared losing control. As a result, Craig was better able to determine how he wanted to respond, rather than relying on his default of lashing out.
Pause to listen to others. Listening means helping others feel like you’ve understood them (even if you don’t agree with them). It’s not the same as not saying anything. It’s simply giving others a chance to convey their ideas before you jump in.
4. Wear both shoes. People often suggest you “put yourself in the other person’s shoes” to develop empathy, a key component of emotional intelligence, but you shouldn’t dismiss how you feel. You need to wear both shoes — understanding both your agenda and theirs and seeing any situation from both sides. Craig shifted his approach from “Here are my concerns” to “These are my issues, and I hear your concerns. Let’s determine a way forward that takes both into consideration.”
Strengthening your emotional intelligence takes commitment, discipline, and a genuine belief in its value. With time and practice, though, you’ll find that the results you achieve far outweigh the effort it took to get there.”
Sursa: hbr.org
“Omul in căutarea sensului vietii”
„Este titlul cărții pe care acum o consider cartea mea de căpătâi, acea carte pe care aș lua-o cu mine o pe o insulă pustie sau pe care aș fi ales-o dacă mi s-ar fi spus că nu pot citi decât o singură carte în viață.
Scrisă de Viktor Frankl, o minte luminată și un om remarcabil, care a supraviețuit Holocaustului doar ca să ajungă la concluzia că, până și în cele mai crunte circumstanțe, tot suntem liberi să ne alegem destinul.
Frankl a fost un evreu austriac, un profesor cu o carieră strălucitoare în psihiatrie, care a refuzat oferta să emigreze în SUA înainte de al Doilea Război Mondial pentru că părinților lui nu li se oferise viza. Nu i-a putut abandona, așa că a ales să rămână și și-a pecetluit destinul pentru următorii trei ani, petrecuți în lagărele naziste. A fost alături de tatăl lui când a murit și, un an mai târziu, și-a pierdut și soția și mama.
A supraviețuit printr-o combinație unică de atitudine și noroc chior – deși eu cred că a fost vorba de mult mai mult decât atât.
A fost martorul transformării oamenilor în niște fiare, în lupta lor disperată pentru supraviețuire. Prizonieri torturând alți prizonieri pentru a le lua ultima bucățică de pâine, chinuindu-se să mai supraviețuiască, ei înșiși, încă o zi. În mod uimitor, în același lagăr și în aceleași condiții inimaginabile, Frankl a văzut oameni devenind eroi, sacrificând puținul lor pentru a ajuta pe altul, de multe ori punându-și viața în pericol pentru a-i proteja pe cei din jur. A văzut oameni care, prin alegerile lor de a-i servi pe alții, dădeau sens acelei experiențe lipsite de orice noimă. Oameni care găseau în ei puterea să care, pe drumuri înghețate, 16 km spre și dinspre șantiere de muncă forțată, un confrate care nu mai putea merge și ar fi fost împușcat pe loc dacă s-ar fi prăbușit.
Care e diferența între ei? Între brute și eroi?
Răspunsul lui Frankl a fost că noi, oamenii, purtăm în noi potențialul pentru ambele. Putem la fel de ușor deveni brute sau eroi și singurul lucru care face diferența este liberul nostru arbitru. Putem alege. Chiar și atunci când ni s-a luat totul – avere, oameni dragi, statut social, când ni s-a furat până și numele și nu mai suntem decât un număr tatuat pe braț, spunea el, nimeni vreodată nu ne poate lua libertatea de a ne alege atitudinea în fața acelor circumstanțe. Ne considerăm victime? Ne considerăm îndreptățiți să devenim niște agresori? Sau alegem să oferim compasiune, să dăm o mână de ajutor și să ne considerăm în continuare stăpânii propriei minți?
De când a fost scrisă, acum mai bine de 65 de ani, cartea lui Frankl rămâne în top pe toate listele de cărți fundamentale pe care oricine ar trebui să le citească într-o viață. Moștenirea lui pentru umanitate, pe care a construit-o în anii lungi de după eliberarea din lagărele morții (a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani), este descoperirea extraordinară, făcută în cele mai atroce condiții imaginabile, că oamenii sunt, mai presus de orice, niște căutători de sens.
Frankl a observat că prizonierii care aveau un vis, ceva pentru care să trăiască, un scop, un sens – fie de a-i ajuta pe alții, fie de a lăsa ceva în urma lor, fie de a supraviețui pentru a construi ceva în viața lor după lagăr – trăiau mai mult, aveau imunitatea mai bună în aceleași condiții insalubre. Povestește chiar cum, după un timp, putea anticipa cu precizie care dintre colegii de celulă urma să moară – primul semn era renunțarea, momentul acela când omul nu mai spera nimic și nu mai aștepta nimic.
Când a fost eliberat, spre onoarea lui, Frankl și-a păstrat atitudinea de om liber – a refuzat să se erijeze într-o victimă a ororilor nazismului, a refuzat să devină din victimă agresor și a ales să ierte și să-și concentreze energia pe a fonda o ramură nouă a psiho-terapiei – logoterapia. În logoterapie, oamenii sunt ajutați să-și descopere sensul pentru că, așa cum a descoperit Frankl, o viață fără sens e o viață pustie. Din păcate, puțini dintre noi, cei care trăim în confort și avem drept probleme majore joburile stresante sau ratele pe 30 de ani, ne oprim să ne gândim la asta.
Mă întreb câteodată – câți dintre noi ne considerăm cu adevărat liberi? Câți dintre noi alegem să ne definim un sens și să trăim viața din încredere, nu din frică?
Uneori mă simt compleșită de gradul de nefericire și victimizare pe care îl văd în jurul meu în fiecare zi. Uneori obosesc să aud oameni blamând alți oameni pentru eșecurile sau frustrările lor. Nu e niciodată vina noastră că suntem nefericiți. Nu avem noroc, am avut o copilărie grea sau relații toxice sau un job plictisitor sau un șef nesuferit și nu putem schimba nimic pentru că “ceilalți nu se schimbă”, “suntem prea bătrâni”, “prea îndatorați”,“cine o să le mai facă pe toate dacă nu le facem noi?”.
Am o prietenă care mi-a spus, spre uimirea mea, că își dorește în secret să fie concediată de la job-ul ei actual – atât de tare îl urăște – dar că nu-și poate da demisia pentru că îi e prea frică. I-ar plăcea să ia alții decizia pentru ea. Bineînțeles că n-o să fie dată afară prea curând pentru că, deloc întâmplător, e foarte bună în ceea ce face în jobul ăsta pe care îl detestă și, spre disperarea ei, e apreciată. Destinul, care are întotdeauna simțul umorului, o face să mai aștepte un pic – poate poate o să învețe ceva din experiența asta. Vorbind cu ea, m-am gândit că a-ți pierde job-ul poate uneori fi chiar o binecuvântare, dacă alegi s-o privești așa.
Cunosc oameni care își trăiesc existența perpetuu blamând pe cineva pentru amărăciunea lor, mereu nemulțumiți, mereu căutând vinovați. Dăm vina pe copilărie pentru că noi nu suntem în stare să ne bucurăm de viață adulți fiind. Ne găsim nenumărate scuze pentru a nu trăi, a nu ne bucura, a nu împărtăși, a nu zâmbi, a nu ierta, a nu asculta, a nu iubi. Ne îngropăm în“nu am timp”, “e prea târziu” și “e vina ta!”.
Invitația mea pentru voi acum este să vă opriți o clipă și să vă întrebați: Care e sensul vieții voastre? De ce vă treziți în fiecare dimineață și de ce faceți ceea ce faceți în fiecare zi? Câte din lucrurile cu care vă umpleți timpul vă aduc bucurie? Câte au cu adevărat un sens pentru voi? Câte lucruri faceți pentru că vreți și câte pentru că asta așteaptă alții de la voi? Cât de des vă gândiți că sunteți neputincioși, că nu aveți încotro, că sunteți niște victime ale împrejurărilor? Cât de des v-ați gândit că e prea târziu să încercați ceva nou, să dați voie unui vis să devină realitate? Cât de dispuși sunteți să acceptați și să iertați ceea ce nu mai poate fi schimbat și să alegeți acum să vă trăiți viața cu bucurie și iubire? Dar dacă n-ați fi atât de neputincioși și dacă n-ar fi atât de târziu? Ce ați faci atunci? Ce vă împiedică s-o faceți acum?
E plin internetul de citate inspiraționale din seria “Trăiește clipa!”, “Urmează-ți visele!”. Ne e mai ușor să dăm “like” sau “share” decât să ne apucăm să facem ceva cu adevărat ca să trăim citatele astea, nu doar să le folosim pe post de screen-saver sau cover-page.
Cartea asta a fost, pentru mine, o piatră de hotar într-o transformare profundă. A fost începutul vieții conștiente “la cauză” – alegerii de a nu mă mai considera o victimă, ci un om întreg, liber, care își poate alege destinul și atitudinea în orice circumstanță. Dacă Frankl a putut în lagăr, pot și eu în existența mea, plină de atâtea lucruri frumoase pentru care pot fi recunoscătoare și pe care uneori uit să le observ. Nu pot decât să sper că va fi o sursă de inspirație și pentru voi. Și o invitație la acțiune.”
Sursa: AlisAnagnostakis.com
ali3n's Blog 