“Omul in căutarea sensului vietii”
„Este titlul cărții pe care acum o consider cartea mea de căpătâi, acea carte pe care aș lua-o cu mine o pe o insulă pustie sau pe care aș fi ales-o dacă mi s-ar fi spus că nu pot citi decât o singură carte în viață.
Scrisă de Viktor Frankl, o minte luminată și un om remarcabil, care a supraviețuit Holocaustului doar ca să ajungă la concluzia că, până și în cele mai crunte circumstanțe, tot suntem liberi să ne alegem destinul.
Frankl a fost un evreu austriac, un profesor cu o carieră strălucitoare în psihiatrie, care a refuzat oferta să emigreze în SUA înainte de al Doilea Război Mondial pentru că părinților lui nu li se oferise viza. Nu i-a putut abandona, așa că a ales să rămână și și-a pecetluit destinul pentru următorii trei ani, petrecuți în lagărele naziste. A fost alături de tatăl lui când a murit și, un an mai târziu, și-a pierdut și soția și mama.
A supraviețuit printr-o combinație unică de atitudine și noroc chior – deși eu cred că a fost vorba de mult mai mult decât atât.
A fost martorul transformării oamenilor în niște fiare, în lupta lor disperată pentru supraviețuire. Prizonieri torturând alți prizonieri pentru a le lua ultima bucățică de pâine, chinuindu-se să mai supraviețuiască, ei înșiși, încă o zi. În mod uimitor, în același lagăr și în aceleași condiții inimaginabile, Frankl a văzut oameni devenind eroi, sacrificând puținul lor pentru a ajuta pe altul, de multe ori punându-și viața în pericol pentru a-i proteja pe cei din jur. A văzut oameni care, prin alegerile lor de a-i servi pe alții, dădeau sens acelei experiențe lipsite de orice noimă. Oameni care găseau în ei puterea să care, pe drumuri înghețate, 16 km spre și dinspre șantiere de muncă forțată, un confrate care nu mai putea merge și ar fi fost împușcat pe loc dacă s-ar fi prăbușit.
Care e diferența între ei? Între brute și eroi?
Răspunsul lui Frankl a fost că noi, oamenii, purtăm în noi potențialul pentru ambele. Putem la fel de ușor deveni brute sau eroi și singurul lucru care face diferența este liberul nostru arbitru. Putem alege. Chiar și atunci când ni s-a luat totul – avere, oameni dragi, statut social, când ni s-a furat până și numele și nu mai suntem decât un număr tatuat pe braț, spunea el, nimeni vreodată nu ne poate lua libertatea de a ne alege atitudinea în fața acelor circumstanțe. Ne considerăm victime? Ne considerăm îndreptățiți să devenim niște agresori? Sau alegem să oferim compasiune, să dăm o mână de ajutor și să ne considerăm în continuare stăpânii propriei minți?
De când a fost scrisă, acum mai bine de 65 de ani, cartea lui Frankl rămâne în top pe toate listele de cărți fundamentale pe care oricine ar trebui să le citească într-o viață. Moștenirea lui pentru umanitate, pe care a construit-o în anii lungi de după eliberarea din lagărele morții (a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani), este descoperirea extraordinară, făcută în cele mai atroce condiții imaginabile, că oamenii sunt, mai presus de orice, niște căutători de sens.
Frankl a observat că prizonierii care aveau un vis, ceva pentru care să trăiască, un scop, un sens – fie de a-i ajuta pe alții, fie de a lăsa ceva în urma lor, fie de a supraviețui pentru a construi ceva în viața lor după lagăr – trăiau mai mult, aveau imunitatea mai bună în aceleași condiții insalubre. Povestește chiar cum, după un timp, putea anticipa cu precizie care dintre colegii de celulă urma să moară – primul semn era renunțarea, momentul acela când omul nu mai spera nimic și nu mai aștepta nimic.
Când a fost eliberat, spre onoarea lui, Frankl și-a păstrat atitudinea de om liber – a refuzat să se erijeze într-o victimă a ororilor nazismului, a refuzat să devină din victimă agresor și a ales să ierte și să-și concentreze energia pe a fonda o ramură nouă a psiho-terapiei – logoterapia. În logoterapie, oamenii sunt ajutați să-și descopere sensul pentru că, așa cum a descoperit Frankl, o viață fără sens e o viață pustie. Din păcate, puțini dintre noi, cei care trăim în confort și avem drept probleme majore joburile stresante sau ratele pe 30 de ani, ne oprim să ne gândim la asta.
Mă întreb câteodată – câți dintre noi ne considerăm cu adevărat liberi? Câți dintre noi alegem să ne definim un sens și să trăim viața din încredere, nu din frică?
Uneori mă simt compleșită de gradul de nefericire și victimizare pe care îl văd în jurul meu în fiecare zi. Uneori obosesc să aud oameni blamând alți oameni pentru eșecurile sau frustrările lor. Nu e niciodată vina noastră că suntem nefericiți. Nu avem noroc, am avut o copilărie grea sau relații toxice sau un job plictisitor sau un șef nesuferit și nu putem schimba nimic pentru că “ceilalți nu se schimbă”, “suntem prea bătrâni”, “prea îndatorați”,“cine o să le mai facă pe toate dacă nu le facem noi?”.
Am o prietenă care mi-a spus, spre uimirea mea, că își dorește în secret să fie concediată de la job-ul ei actual – atât de tare îl urăște – dar că nu-și poate da demisia pentru că îi e prea frică. I-ar plăcea să ia alții decizia pentru ea. Bineînțeles că n-o să fie dată afară prea curând pentru că, deloc întâmplător, e foarte bună în ceea ce face în jobul ăsta pe care îl detestă și, spre disperarea ei, e apreciată. Destinul, care are întotdeauna simțul umorului, o face să mai aștepte un pic – poate poate o să învețe ceva din experiența asta. Vorbind cu ea, m-am gândit că a-ți pierde job-ul poate uneori fi chiar o binecuvântare, dacă alegi s-o privești așa.
Cunosc oameni care își trăiesc existența perpetuu blamând pe cineva pentru amărăciunea lor, mereu nemulțumiți, mereu căutând vinovați. Dăm vina pe copilărie pentru că noi nu suntem în stare să ne bucurăm de viață adulți fiind. Ne găsim nenumărate scuze pentru a nu trăi, a nu ne bucura, a nu împărtăși, a nu zâmbi, a nu ierta, a nu asculta, a nu iubi. Ne îngropăm în“nu am timp”, “e prea târziu” și “e vina ta!”.
Invitația mea pentru voi acum este să vă opriți o clipă și să vă întrebați: Care e sensul vieții voastre? De ce vă treziți în fiecare dimineață și de ce faceți ceea ce faceți în fiecare zi? Câte din lucrurile cu care vă umpleți timpul vă aduc bucurie? Câte au cu adevărat un sens pentru voi? Câte lucruri faceți pentru că vreți și câte pentru că asta așteaptă alții de la voi? Cât de des vă gândiți că sunteți neputincioși, că nu aveți încotro, că sunteți niște victime ale împrejurărilor? Cât de des v-ați gândit că e prea târziu să încercați ceva nou, să dați voie unui vis să devină realitate? Cât de dispuși sunteți să acceptați și să iertați ceea ce nu mai poate fi schimbat și să alegeți acum să vă trăiți viața cu bucurie și iubire? Dar dacă n-ați fi atât de neputincioși și dacă n-ar fi atât de târziu? Ce ați faci atunci? Ce vă împiedică s-o faceți acum?
E plin internetul de citate inspiraționale din seria “Trăiește clipa!”, “Urmează-ți visele!”. Ne e mai ușor să dăm “like” sau “share” decât să ne apucăm să facem ceva cu adevărat ca să trăim citatele astea, nu doar să le folosim pe post de screen-saver sau cover-page.
Cartea asta a fost, pentru mine, o piatră de hotar într-o transformare profundă. A fost începutul vieții conștiente “la cauză” – alegerii de a nu mă mai considera o victimă, ci un om întreg, liber, care își poate alege destinul și atitudinea în orice circumstanță. Dacă Frankl a putut în lagăr, pot și eu în existența mea, plină de atâtea lucruri frumoase pentru care pot fi recunoscătoare și pe care uneori uit să le observ. Nu pot decât să sper că va fi o sursă de inspirație și pentru voi. Și o invitație la acțiune.”
Sursa: AlisAnagnostakis.com
Albert Einstein intrebat daca oamenii de stiinta se roaga
Tânăra Phyllis i-a scris marelui fizician o scrisoare în care îşi exprima, politicos, curiozitatea şi a fost, probabil, surprinsă să primească un răspuns la fel de politicos.
Corespondenţa a fost publicată în cartea „Dragă profesore Einstein: Scrisorile lui Albert Einstein către şi de la copii”, publicată de Alice Calaprice.
Tânăra a scris:
„19 ianuarie 1936
Dragă Dr. Einstein,
La şcoala duminicală s-a pus întrebarea: „Spun oamenii de ştiinţă rugăciuni?”. Totul a pornit întrebând dacă putem crede în acelaşi timp în ştiinţă şi în religie. Noi scriem oamenilor de ştiinţă şi altor personalităţi pentru a încerca să obţinem răspuns la întrebările noastre.
Ne-am simţi foarte onoraţi dacă aţi răspunde la întrebarea noastră: Se roagă oamenii de ştiinţă şi pentru ce se roagă ei?
Suntem în clasa a şasea, la clasa doamnei Ellis.
Cu respect, a dumneavoastră
Phyllis”
Fizicianul a raspuns, cinci zile mai târziu, împărtăşind elevei concepţiile sale despre credinţă şi ştiinţă:
„24 ianuarie 1936
Dragă Phyllis,
Voi încerca să răspund întrebării tale cât mai simplu cu putinţă.
Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.
Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de convingere rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei.
De asemenea, oricine se implică serios pe calea ştiinţei, este convins că există un spirit care se manifestă în legile universului, fiind mult superior omului. În acest fel, calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă.
Salutări cordiale,
al tău Albert Einstein”.
Nu țipa!
Mahatma Gandhi
„Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce ţipă oamenii, când sunt supăraţi?
-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întreabă din nou înţeleptul.
-Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă un alt discipol.
Maestrul întreabă din nou:
-Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
-Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, când suntem supăraţi?… Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci, când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci, când două fiinţe se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluziona, zicând:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă. Nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”
Ceva interesant
Am găsit pe net această listă.. E interesantă… Dar oare cum ar arăta lista de 100 lucruri perfecte ce trebuie să le faci într-o viață? 🙂
Cu toţii ne dorim să ni se întâmple ceva memorabil zilnic. Lumea este imensă şi diversă în jurul nostru. Sunt atâtea în ea, încât ne este greu să facem alegeri. Unde să mergem, când în jur sunt atâtea tari interesante?! Ce să gătim la micul dejun când în magazine sunt atâtea ingrediente delicioase?! Care minut trebuie să îl alegem? Este imposibil să reuşim totul. Un om a întocmit o listă de lucruri care, în opinia sa, sunt cele mai importante şi pe care trebuie să le faci în viaţa asta. Iat-o:
1. Să adormi sub stele
2. Să-ţi închizi telefonul mobil pentru o săptămână
3. Să înoţi cu delfinii
4. Să te scufunzi intr-un costum de scafandru
5. Să bei tequila în Mexic
6. Să înveţi engleză
7. Să te caţeri în copaci
8. Să faci dragoste pe plajă
9. Să faci balonaşe de săpun
10. Să scrii povestea vieţii tale
11. Să redactezi o scrisoare şi să o arunci in mare, într-o sticlă
12. Să plantezi un copac
13. Să vezi pinguinii
14. Să înveţi să dansezi Salsa
15. Să pornesti propria ta afacere
16. Să te îndrăgosteşti până peste urechi
17. Să fii membru al unui juriu
18. Să dansezi toată noaptea
19. Să stai sub o cascadă
20. Să faci Halloween-ul în America
21. Să stai pe malul oceanului şi să asculţi zgomotul valurilor
22. Să înveţi să te dai cu patinele
23. Să participi la carnavalul de la Veneţia
24. Să-ţi scrii planul pe un an şi să-l urmezi
25. Să urmăreşti o eclipsă de lună
26. Să întâlneşti Anul Nou într-un loc exotic
27. Să sari cu paraşuta
28. Să te iubeşti
29. Să inviţi un necunoscut la întâlnire
30. Să faci dragoste în baia unui restaurant
31. Să-ţi cumperi haine foarte scumpe
32. Să înveţi să conduci o maşină
33. Să mergi în Paris
34. Să petreci o zi întreagă cu o carte
35. Să întâlneşti prieteni adevăraţi
36. Să vezi apusul la Bali
37. Să vezi cele 7 minuni ale lumii
38. Să sari în mare de pe o stâncă
39. Să învingi frică de nereuşită
40. Să te joci cu ursuleţii Koala
41. Să te aventurezi într-o călătorie pe mare
42. Să faci farse prietenilor
43. Să te urci in turnul Eiffel
44. Să faci o donaţie în anonimat
45. Să faci o surpriză neaşteptată persoanei iubite
46. Să fumezi narghilea
47. Să-ţi faci un site propriu sau blog
48. Să te distrezi în Ibiza
49. Să-ţi faci arborele genealogic
50. Să-ţi petreci un sfârşit de săptămână într-un centru spa
51. Să alergi la maraton
52. Să te dai cu placa de snowboard
53. Să meditezi timp de 3 ore
54. Să ţii în palme un fluture viu
55. Să mergi în şaua calului pe malul mării
56. Să faci cunoştinţă cu cineva pe stradă
57. Să-ţi dai micul dejun unui om al străzii
58. Să participi la un flashmob
59. Să înveţi să foloseşti bine calculatorul
60. Să mănânci cartofi făcuţi la rug
61. Să petreci o zi întreagă în pat cu persoana iubită
62. Să mergi într-un oraş necunoscut o zi întreagă şi să hoinăreşti în singurătate
63. Să-ti filmezi propriul film
64. Să construieşti o casă
65. Să iei un autograf de la o vedetă
66. Să mergi la un meci pe un stadion gigantic
67. Să mergi la vânătoare
68. Să mergi cu bicicleta mai mult de 100 de km
69. Să faci ceva cu mâinile proprii şi să vinzi acel obiect
70. Să zbori cu balonul cu aer cald
71. Să faci o plimbare pe spatele cămilei sau a elefantului
72. Să mergi pe toate continentele
73. Să mergi la carnavalul din Brazilia
74. Să te urci pe panta unui munte înalt
75. Să îţi petreci o zi în pădure alimentându-te cu găseşti acolo
76. Să faci surfing
77. Să asculti opera din Viena
78. Să mergi în toate capitalele Europei
79. Să înveţi să faci fotografii frumoase
80. Să înveţi limba italiană
81. Să înveţi Tango în Argentina
82. Să te scalzi imbracat
83. Să dormi noaptea gol
84. Să participi la o degustare într-un beci cu vinuri
85. Să îţi schimbi radical înfăţişarea
86. Să te urci pe un Vulcan
87. Să mergi la o plajă de nudişti
88. Să încerci o mâncare care îţi provoacă frică
89. Să nimereşti pe coperta unei reviste
90. Să câştigi la un concurs
91. Să te plimbi pe spatele unei broaşte ţestoase
92. Să alergi prin bălti pe timp de furtună
93. Să mergi cu un Cabriolet
94. Să faci cunoştinţă cu o vedetă de la Hollywood
95. Să te saturi de căpşuni
96. Să faci schimb de suveniruri cu conducătorul unui trib de aborigeni
97. Să-ţi faci un tatuaj
98. Să scrii o carte
99. Să scrii lista ta cu 100 de reuşite
100. Să mori
TÂMPLARUL
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.
“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”
“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ŞI PREA PUŢINE PODURI”
(Isaac Newton)
Norul și duna de nisip
,,Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa. De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud. Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea. Ce faci? a strigat vantul. Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori! Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip. Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea. El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu. Buna dimineata, zise el. Cum e viata acolo jos? Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus? Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri. Pentru mine, zise duna, viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea. Si asta te intristeaza? Ma face sa simt ca nu am un rost in viata. Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis? Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important, zise mandru norul. Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar. A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis: Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna. Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine, zise duna. Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri. Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul. Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu. In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie. Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai. Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.”
Paulo Coelho
„Atunci cand exista dragoste, sufletul prinde aripi si zboara acolo unde vrem sa-l trimitem, indiferent de obstacole sau distanta!”
Suflet gol
”
„Cândva, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Am ascultat puţin şi, după câteva clipe, i-am răspuns:
– Aud zgomotul unei căruţe…
– Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
– Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
– E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, după zgomotul pe care îl face. Cu cât este mai goală, cu atât mai mult zgomot face.”
(Povestioară primită prin e-mail.)
La fel este și cu oamenii. Când văd o persoană care vorbeşte prea mult, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce are și cu ceea ce este, simţindu-se mai presus decât ceilalți, bârfind, băgând intrigă între oameni, criticând cu răutate şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, stiu că acest comportament se datorează sufletului său gol.
La fel ca și o căruță goală, face mult zgomot…
Irina B.
„
Tocana
Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
– Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor…
Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai vazut Iadul”
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: „nu inteleg”…
„Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”.
Catelul, pantera si maimuta
Un domn se duce în Africa la vânătoare și își ia și cățelul cu el. Într-o zi, cățelul se îndepărtează de grup, se pierde și începe să vagabondeze prin pădure…. Deodată, vede cum vine în alergare, de departe, o panteră enormă … Crezând că pantera o să-l devoreze, se gândește repede ce să facă. În acel moment, vede o grămadă de oase de-ale unui animal mort și începe să le molfăie. Când pantera era căt pe-aci să-l atace, cățelul zice: – Ah, ce panteră gustoasă am terminat de mâncat! Pantera, auzindu-l, frânează brusc și își zice în sinea ei, descumpanită : – Cine știe ce animal mai e și ăsta ??? … Dacă mă mănâncă și pe mine??? O maimuță, care era într-un copac pe-aproape, vede și aude toată tărășenia și dă fuga după pantera care se îndeparta să-i povestească cum a înșelat-o catelul : – Doar nu ești tembelă ! Oasele alea erau acolo ! Și e doar un biet cățel ! Pantera, foarte nervoasă, se întoarce în fugă către cățel cu maimuta agățată de umarul ei. Cățelul vede de departe că pantera se întoarce cu maimuța și își dă seama că maimuța l-a tradat. Tremurând de frică, își zice : – Și acuma ce fac? Dar, în loc să fugă, se întoarce cu spatele spre cele două și, ca și când nu le-ar fi vazut, și zice nervos : – Curva asta de maimuță! Am trimis-o de mai bine de juma’ de oră sa-mi aducă altă panteră și încă nu apare! Morala: În momente de criză, imaginația e la fel de importantă ca și cunoștințele, Curajul – mai important decât forța ;j
ali3n's Blog 