Povestea săpătorului în munte
„Se spune că era odată un om sărac care-și ducea cu greu traiul de zi cu zi. În fiecare dimineață se trezea devreme și săpa la poalele muntelui ca să adune cât mai multe pietre. Pe urmă, le ducea în piață și le vindea pe niște bani care de abia îi ajungeau cât să nu moară de foame.
Într-o zi, în timp ce mergea pe drumul lui obișnuit către piață, vede trecând un alai strălucitor, în frunte cu un împărat acoperit cu straie mătăsoase și bijuterii ce-ți luau ochii. Ce om important… gândi săpătorul în munte. Oare cum ar fi? Aș vrea să fiu cel mai puternic… Și pufff! În secunda următoare se trezi în trupul împăratului. Și ce bine era să fii împărat… Toată lumea era la picioarele sale, putea avea orice lucru îi poftea inima și orice poruncă dădea, îi era îndeplinită.
Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce se plimba călare împreună cu gărzile de la palat, îl lovi drept în față lumina soarelui. Le porunci oamenilor lui să facă ceva în privința asta, dar ei îl priviră neputincioși, n-aveau cum să supună soarele. Cum?! gândi împăratul. Soarele e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Într-o clipită se trezi sus pe cer printre astre. Și ce bine era să fie soare… Putea lumina o mare parte din galaxie, Pământul era înfloritor datorită lui și plantele creșteau mângâiate de lumina sa binecuvântătoare.
Toate bune și frumoase… până când într-o zi, soarele își puse în gând să lumineze o grădină frumoasă care-i plăcea lui foarte mult, dar pe care nu o găsea. De ce nu putea vedea grădina? Își trimitea insistent razele către ea, dar nicicum nu putea trece de un nor gri ce stătea deasupra ei. Cum?! gândi soarele. Un nor e mai puternic decât mine? Păi eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Dintr-o dată luă forma unui nor pufos, care nu avea altă treabă decât să stea pe cer. Și ce bine era să fie nor… Toată ziua și toată noaptea călătorea în jurul Pământului, proteja natura de radiațiile excesive, uda plantele dacă vedea că au nevoie de apă sau ținea umbră viețuitoarelor obosite.
Toate bune și frumoase… până când într-o zi, norul se hotărî să se oprească puțin deasupra unei ape, cât să-și tragă sufletul. Încerca din răsputeri să stea pe loc, dar vântul nu-l lăsa. Cum?! gândi norul. Vântul e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și în mod evident… Pufff! Norul se transformă instantaneu în vânt. Și ce bine era să fie vânt… Prindea viteze nemaiîntâlnite, se juca cu valurile mărilor și făcea zmeiele să zboare pe cer.
Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce se plimba fără nicio grijă, simți că este izbit de ceva imens. Muntele stătea nemișcat și nu-l lăsa să treacă mai departe. Cum?! gândi vântul. Muntele e mai puternic decât mine? Păi eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Imediat vântul se transformă în munte. Și ce bine era să fie munte… Cea mai mare formă de relief, stătea triumfător deasupra dealurilor și câmpiilor, vârful său înalt era gâdilat de nori și nimeni nu putea să-l mute din loc.
Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce stătea liniștit și privea natura, simți cum ceva îl deranjează într-un mod foarte supărător. La poalele sale, un omuleț săpa neîncetat și scotea pietre pe care le punea într-o roabă. Încercă să-l oprească, dar n-avea nicio putere asupra lui. Cum?! gândi muntele. Un săpător în munte e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! A devenit cel mai puternic. Pentru că a redevenit el însuși. 🙂”
ali3n's Blog 
Lasă un comentariu