ali3n’s Blog

Ioan Suciu, scrisoare către Maria Costin

august 10, 2020 at 01:45 (Fără categorie)

„Despre MARIA COSTIN ştim doar că s-a născut în anul 1909, că locuia cu părinţii ei în Cluj, vechea str.Mănăştur nr.51, şi că avea încă două surori, din care una locuia în Dej. La vârsta de 12 ani, în urma unei boli grave a rămas paralizată, ţintuită la pat timp de 58 ani. Datorită sprijinului moral al Episcopului Ioan Suciu, Maria Costin a renunțat la gândul sinuciderii şi a purtat creştineşte crucea suferinţelor. Din 1943, când a aflat despre drama ei, Episcopul a vizitat-o sau i-a scris, până în octombrie 1948, apoi a ajutat-o cu ruga înălţată din celula temniţei din Sighetul Marmaţiei, până în 27 iunie 1953, iar după aceea din ceata cerească a martirilor; unde spera că se va muta şi Maria Costin, care a mai rămas printre contemporani ca pildă de asumare a suferinţelor până în 13 ianuarie 1980.”

„Oradea, 14.X.1943

Stimată Domnişoară şi Copila mea în Isus,

De când V’am cercetat la Cluj în căscioara

preschimbată în Golgotă, m’am rugat în fiecare zi pentru D-ta. Am alergat departe să duc Cuvântul Domnului, aducător de pace şi lumină, şi am dus din suferinţele D-tale ca să mă asiste în caznă.

Porţi o comoară imensă pe care numai veşnicia V’o poate dezveli deplin! Nu are nici un rost să spun basme, să minţim pe cei ce sufăr, dintre care sunt şi eu, ca să ne înşelăm. Ar fi o nebunie să-mi prelungesc viaţa de jertfă, de mortificaţie, de nesomn şi neodihnă, mereu cu boală, dacă viaţa nu ar duce nici unde. Nu mi-aş împinge paşii desculţi pe cărări cu spini şi pietre dacă nu duc nici unde. Dacă uliţele vieţii nu ar duce nici unde, eu aş fi cel dintâi predicator care ar proslăvi sinuciderea în această grosolană lume păcătoasă, mizeră şi infectă, unde purtăm un trup luat la ţintă de toate suferinţele.

Dar drumul duce undeva – adevăr spun, nu Vă înşel cum nu vreau să mă înşel nici pe mine însumi – şi drumul vieţii duce la Dumnezeul fericirii. Trupul este un înveliş care ne dă prilej să întărim şi purificăm sufletul. Trupul rămâne pe drum, el, la înviere, mai târziu, va veni cu noi.

Vin în numele Bunului Dumnezeu să Vă spun că vrea suferinţele D-Voastre plată generoasă pentru o lume care se înneacă în plăceri. Coloanele care proptesc lumea sunteţi voi cei grav bolnavi.

Până la proxima mea scrisoare zi aceste rugăciuni: ”Dumnezeule Mare, fă-mă să cred şi să rabd cu iubire” – „Părinte Doamne, să treacă paharul acesta, dar nu cum eu vreau ci cum Tu vrei” – „Isuse, alătură suferinţele mele suferinţelor Tale spre mântuirea mea şi a lumii”.

Curaj şi încredere

Arhierească binecuvântare. +Episcop Ioan Suciu”

Sursa -> https://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2015/09/corespondenc89bc483-ps-ioan-suciu-maria-costin.pdf

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Povestea săpătorului în munte

iulie 24, 2020 at 11:40 (Fără categorie)

„Se spune că era odată un om sărac care-și ducea cu greu traiul de zi cu zi. În fiecare dimineață se trezea devreme și săpa la poalele muntelui ca să adune cât mai multe pietre. Pe urmă, le ducea în piață și le vindea pe niște bani care de abia îi ajungeau cât să nu moară de foame.

Într-o zi, în timp ce mergea pe drumul lui obișnuit către piață, vede trecând un alai strălucitor, în frunte cu un împărat acoperit cu straie mătăsoase și bijuterii ce-ți luau ochii. Ce om important… gândi săpătorul în munte. Oare cum ar fi? Aș vrea să fiu cel mai puternic… Și pufff! În secunda următoare se trezi în trupul împăratului. Și ce bine era să fii împărat… Toată lumea era la picioarele sale, putea avea orice lucru îi poftea inima și orice poruncă dădea, îi era îndeplinită.

Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce se plimba călare împreună cu gărzile de la palat, îl lovi drept în față lumina soarelui. Le porunci oamenilor lui să facă ceva în privința asta, dar ei îl priviră neputincioși, n-aveau cum să supună soarele. Cum?! gândi împăratul. Soarele e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Într-o clipită se trezi sus pe cer printre astre. Și ce bine era să fie soare… Putea lumina o mare parte din galaxie, Pământul era înfloritor datorită lui și plantele creșteau mângâiate de lumina sa binecuvântătoare.

Toate bune și frumoase… până când într-o zi, soarele își puse în gând să lumineze o grădină frumoasă care-i plăcea lui foarte mult, dar pe care nu o găsea. De ce nu putea vedea grădina? Își trimitea insistent razele către ea, dar nicicum nu putea trece de un nor gri ce stătea deasupra ei. Cum?! gândi soarele. Un nor e mai puternic decât mine? Păi eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Dintr-o dată luă forma unui nor pufos, care nu avea altă treabă decât să stea pe cer. Și ce bine era să fie nor… Toată ziua și toată noaptea călătorea în jurul Pământului, proteja natura de radiațiile excesive, uda plantele dacă vedea că au nevoie de apă sau ținea umbră viețuitoarelor obosite.

Toate bune și frumoase… până când într-o zi, norul se hotărî să se oprească puțin deasupra unei ape, cât să-și tragă sufletul. Încerca din răsputeri să stea pe loc, dar vântul nu-l lăsa. Cum?! gândi norul. Vântul e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și în mod evident… Pufff! Norul se transformă instantaneu în vânt. Și ce bine era să fie vânt… Prindea viteze nemaiîntâlnite, se juca cu valurile mărilor și făcea zmeiele să zboare pe cer.

Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce se plimba fără nicio grijă, simți că este izbit de ceva imens. Muntele stătea nemișcat și nu-l lăsa să treacă mai departe. Cum?! gândi vântul. Muntele e mai puternic decât mine? Păi eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! Imediat vântul se transformă în munte. Și ce bine era să fie munte… Cea mai mare formă de relief, stătea triumfător deasupra dealurilor și câmpiilor, vârful său înalt era gâdilat de nori și nimeni nu putea să-l mute din loc.

Toate bune și frumoase… până când într-o zi, în timp ce stătea liniștit și privea natura, simți cum ceva îl deranjează într-un mod foarte supărător. La poalele sale, un omuleț săpa neîncetat și scotea pietre pe care le punea într-o roabă. Încercă să-l oprească, dar n-avea nicio putere asupra lui. Cum?! gândi muntele. Un săpător în munte e mai puternic decât mine? Eu vreau să fiu cel mai puternic! Și pufff! A devenit cel mai puternic. Pentru că a redevenit el însuși. 🙂”

Sursa: https://nali.ro/povestea-sapatorului-in-munte/

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Arta de a sti sa faci un cadou

ianuarie 29, 2018 at 10:45 (Fără categorie)

”

Cadoul nu este obligatoriu, dar a-l oferi este un gest de buna-crestere si de noblete sufleteasca. Oricat am fi de dezinteresati, il privim cu mai multa simpatie pe cel care nu ne intra in casa cu mana goala. Modul in care oferim si primim cadourile se invata. In Japonia, de exemplu, cursurile pe aceasta tema sunt o obisnuinta. Nu intamplator, Japoniei i se mai spune si “tara politetii”.

Intre prieteni, in familie, intre indragostiti se pot face cadouri oricand. Nu trebuie sa asteptam o zi festiva pentru a-i oferi prietenei noastre o pereche de manusi de bucatarie, sotiei o floare sau o ciocolata, sotului un portofel sau o curea, ori bunicii o pereche de papuci de casa. In schimb, cu odraslele noastre trebuie sa fim mai precauti. Le vom invata ca trebuie sa astepte un eveniment special pentru a primi un cadou. Altfel, dorintele lor nu se vor termina niciodata.

Daca rugam pe cineva sa ne cumpere un obiect oricat de mic, ne interesam de pret si ii dam banii. Ar fi indicat sa-l nu il intrebam direct cat a costat, deoarece s-ar putea jena, mai ales daca pretul este foarte mic. Daca persoana isi exprima, totusi, dorinta de a ni-l face cadou, nu protestam la infinit, deoarece ar parea fals. Multumim frumos si tinem minte, caci gestul va trebui intors. Totusi, nu ne facem un obicei in a ne ruga prietenii sa ne cumpere una sau alta cu promisiunea ca vom plati.

Cadourile pot fi orice: de la un obiect util (ex. un deschizator de conserve), o tigaie, un set de pahare pana la lucruri mai costisitoare, dar nu la preturi exagerate (cuptoare cu microunde, televizoare, frigidere etc.). Cele extrem de scumpe le putem face cadou fratilor, parintilor, bunicilor etc.

Eticheta cu pretul trebuie inlaturata de pe cadouri. Exceptie fac discurile si cartile, dar numai in cazul in care pretul este tiparit pe ele. Daca exista o eticheta atasata de catre vanzator, o inlaturam cu grija. Intre filele cartii punem o felicitare sau hartie eleganta in care scriem cateva randuri de suflet. Cel care o primeste are voie sa noteze, intr-un colt, discret, numele celui de la care a primit-o sau, si mai simplu, sa lase in ea felicitarea.

Deschiderea cadourilor se face tinand cont de musafiri. Daca ai invitat prieteni din mai multe trepte sociale, este bine sa eviti acest lucru. Pentru cineva care nu si-a permis sa-ti cumpere decat un desfacator de conserve nu este confortabil sa asiste, in prezenta celorlalti, atunci cand deschizi un cadoul cuiva care ti-a cumparat o bijuterie din aur sau un ceas scump. Daca, insa, ai un singur musafir, deschizi darul in preznta lui.

Este de prost gust ca, in momentul deschiderii cadoului, sa protestezi ca e prea scump sau, dimpotriva, sa-ti scape ca asa ceva mai ai in casa. Multumesti politicos si te bucuri. De mult tact trebuie sa dam dovada si atunci cand copiii nostri ne ofera adouri. Este de asteptat ca micutii sa nu fie atat de priceputi, dar dorinta lor de a-ti oferi trebuie tratata cu respect si cu mult entuziasm. Mai tarziu, intr-o alta conjunctura, ii invatam cum se cumpara un cadou. Cel care a facut un dar nu insista prea mult cu intrebarea daca ne place sau nu.

Este normal ca, atunci cind calatorim, sa cumparam suveniruri pentru prieteni, cunostinte, rude, colaboratori. Gestul vostru ii va face pe prieteni sa va pretuiasca si mai mult, iar dusmanii vor fi pusi in incurcatura. Ce ne facem atunci cand primim suveniruri iar acestea sunt niste kitchuri? In nici un caz nu ne tradam nemultumirea, dar nici nu ne putem lasa obligati sa le privim toata viata. Le vom pune intr-un dulap, o vreme, dupa care le aruncam sau le daruim cuiva despre care credem ca ii plac.

Nu daruim, daca nu ne pricepem, timbre unui filatelist, accesorii de pescuit unui pescar, culori unui pictor. Ei stiu cel mai bine ce anume le trebuie. Daca vrem sa ne aratam recunostinta cuiva care ne-a facut un bine (medic, profesor, avocat etc.) ne rezumam la albume de arta, carti, cutii cu bomboane, dulciuri facute de noi sau bauturi fine. Persoanelor de care nu suntem apropiati nu le oferim imbracaminte sau obiecte de toaleta. Ne rezumam la o esarfa, un fular sau o colonie de foarte buna calitate. Nu cumparam spray-uri, farduri, ape de toaleta, sapunuri, ciorapi sau alte obiecte numai pentru a nu merge cu mana goala, pe principiul “gestul conteaza”.

Ambalajul unui dar este foarte important. Hartia, panglicile, sacosele speciale sunt obligatorii. Nu le invelim in orice fel de hartie sau in una de cadou care a mai fost folosita si cu alta ocazie.

“Sa nu uitam sa daruim in viata flori”

Orice cadou se ofera insotit de o floare. Nu se ofera si nici nu se tin in casa flori artificiale. Deoarece avem de unde alege, ar trebui sa ne ferim sa daruim banalele trei garoafe, atat de obisnuite in “epoca de aur”. Se vor evita florile prea mari sau prea pretentioase: cale, crini imperiali, orhidee, nuferi. Toate florile sunt frumoase, dar vom cauta ca gestul nostru sa nu para unul snob si fortat.

Florile nu se ofera in ambalaj, oricat de frumos ar fi acesta. Florile sunt frumoase prin insasi denumirea lor. Nu le trebuie artificii. La aniversari, onomastici si alte evenimente “vesele” numarul florilor oferite trebuie sa fie impar. Numai la ceremonii funebre numarul este par.

Barbatilor nu li se ofera flori decat daca sunt la spital. Unei cunostinte care se afla in spital, nu ii oferim flori cu miros puternic si nici prea mari. Ne gandim sa ii si ducem un vas potrivit – o vaza frumoasa – pentru a nu fi nevoita sa le puna in sticle de lapte sau borcane de gem, asa cum se intampla adesea.

Ghivecele de flori pot inlocui clasicul buchet. Un gest foarte elegant este si a oferi flori prin intermediar, fie printr-o persoana particulara (de preferat necunoscuta de cel caruia ii trimitem buchetul), fie printr-o firma specializata. Buchetul sa fie insotit de o carte de vizita sau de cateva randuri adresate destinatarului. Acesta este obligat sa telefoneze expeditorului si sa multumeasca.

In nici o situatia nu refuzam florile care ni se daruiesc. Regula nu este, insa, valabila si pentru obiecte. De regula, nu avem voie sa refuzam un cadou, dar sunt cazuri cand acesta poate fi interpretat ca un mijloc de presiune sau de constrangere. A-l acepta inseamna ca accepti sa si faci serviciul respectiv. Mai putem refuza si cadoul cuiva care ne-a calomniat, ne-a jignit, ne-a umilit.

Indragostitii care s-au certat nu isi restituie cadourile, decat (de preferinta) in situatiile prezentate mai sus. De asemenea, o femeie care nu accepta o cerere in casatorie, va restitui inelul de logodna.

La ce evenimente mai daruim cadouri

La nastere si la botez vom duce cadouri atat mamei cat si copilului. Ne putem consulta cu familia copilului, pentru ca este neplacut ca aceasta sa se aleaga cu doua carucioare, doua premergatoare si tot asa. Nasii trebuie sa ii duca finului, in afara de trusoul obisnuit si un cadou valoros, pe care sa il aiba toata viata: un serviciu din portelan fin, o bijuterie din aur, un tacam din argint etc. Nici mama nu trebuie uitata de nasi. Un cadou potrivit ar fi o bijuterie, un ceas, un tablou, o carte, o vaza, un parfum etc.

Proaspat casatoritii au nevoie de lucruri utile pentru casa. Pentru a evita “surpriza” dublelor cadouri, ar fi de prefertat sa discutam cu ei sau cu parintii lor. In ziua nuntii vom oferi, obligatoriu, flori. Mirele trebuie sa-i faca un cadou miresei.

Intr-o casnicie frumoasa, ziua casatoriei se aniverseaza in fiecare an. Cadourile vor fi folositoare pentru casa. Demne de retinut sint si denumirile acestor aniversari: la un an – nunta de hirtie; la 3 ani – nunta de piele; la 5 ani – nunta de lemn; la 10 ani – nunta de cositor; – la 12 ani – nunta de matase; – la 15 ani – nunta de portelan; la 20 de ani – nunta de cristal; la 25 de ani – nunta de argint; la 30 de ani – nunta de perle; la 40 de ani – nunta de rubin; la 50 de ani – nunta de aur; la 75 de ani – nunta de diamant. Avand in vedere scaderea duratei de viata, in multe locuri din lume si din tara noastra, nunta de diamant se sarbatoreste la 60 de ani de casatorie.

Cand un om politicos merge in vizita intr-o casa cu copii, nu va intra cu mana goala. Va cumpara bomboane, fructe, ciocolata, o carte de colorat, o cutie de acuarele etc. Cand suntem invitati la masa sau la petrecere, fara a fi un eveniment deosebit, vom aduce flori sau o bautura buna.

”

Sursa: estnews.ro

Legătură permanentă Lasă un comentariu

De ce sa renunti la judecati?

decembrie 22, 2017 at 13:42 (Fără categorie)

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Am crescut langa un tata violent

decembrie 7, 2017 at 16:19 (Fără categorie)

”

Pentru toata lumea din jur, familia Ciotea era perfecta: Nicolae avea o functie de conducere la Primaria din Craiova, Ileana era functionara, iar cei doi copii ai lor cresteau cuminti si frumosi. Insa cand usa apartamentului lor cu trei camere se inchidea, tatal model se transforma intr-o bruta. Madalina, 28 de ani, povesteste cum a crescut alaturi de un parinte violent.

Are degete lungi, subtiri si ten alb, straveziu, ca al unei papusi de portelan. Bem o limonada intr-un bar din centrul Bucurestiului, iar fata inalta si slaba din fata mea ma priveste timida si fragila, parca gata s-o zbugheasca la orice intrebare. Un client neatent tranteste usa in urma lui; Madalina tresare si izbeste masa cu piciorul. Lichidul galbui tremura in pahare.

„Prima mea amintire este dintr-o zi de vara, cand mama a vrut sa ne duca la strand pe mine si pe fratele meu“, povesteste rar, cu un accent de ardeleanca pe care l-a preluat din Cluj, orasul in care a locuit in ultimii ani. „Tatal meu o loveste pe mama cu capul de usa de la intrare si acum ea e intinsa pe jos. El intra in sufragerie, iar eu iau un fular cu care leg usa camerei de cuier, ca sa nu mai poata sa vina s-o bata. Nu sunt inca la scoala, am vreo patru sau cinci ani.“

In spatele usilor inchise

Nicolae, tatal Madalinei, un barbat inalt si masiv, era respectat de prieteni si de colegi, si, mai ales, renumit pentru cinstea sa: desi lucra la stat, nu acceptase niciodata mita. Si se mandrea cu asta. Ileana era o femeie frumoasa si blanda, care la cei 1,60 metri ai sai nu cantarea mai mult de 50 de kilograme. S-a nascut in Filiasi, intr-o familie conservatoare in care barbatul dicta si femeia ii respecta dorintele. S-a maritat la 20 de ani si imediat dupa aceea a ramas insarcinata cu primul ei copil, fratele Madalinei. Atunci a luat si prima bataie de la Nicolae, care, cand a aflat ca va avea un baiat, si nu o fata, asa cum isi dorea el, a impins-o pe Ileana pe scari, in spital.

„El nu l-a iubit niciodata pe fratele meu. Ii spunea ca nu e al lui, ca e un nenorocit si un tampit, ca e doar copilul mamei. Fratele meu s-a indepartat de toata lumea, asa ca, mai totdeauna, in amintirile mele suntem doar eu si mama.“ Cand vorbeste de tatal sau, Madalina ii spune „el“ sau „ala“, fara sa-i rosteasca macar numele.

Un barbat greu de iubit

„In prima parte a casniciei lor, mama a incercat sa ramana aproape de el si sa-l iubeasca, dar era un om greu de iubit.“ Nu isi lua niciodata copiii in brate, nu se juca cu ei si nu le arata vreun pic de afectiune. La ei acasa nu venea niciodata vreun coleg sau vreun prieten, iar toti membrii familiei aveau un program strict. „Mama termina serviciul la patru, iar daca la si jumatate nu era acasa, incepea scandalul. Noi nu aveam voie sa iesim sau sa mergem la petreceri, insa el venea adesea dupa miezul noptii.“

Copiii si mama lor luau bataie din orice. Intr-o vacanta, cand Madalina se juca in fata blocului cu alti copii, tatal ei a chemat-o in casa. „Ma vazuse pe geam ca saream peste baltoace si ca imi murdarisem espadrilele din panza. M-a batut asa de tare, incat am facut pe mine. Mama nu a putut face nimic. Daca ar fi zis ceva, ar fi lovit-o si pe ea.“

„Imi era frica si sa ma duc pana la baie“

Dupa ce a implinit 18 ani, fratele Madalinei, mai mare cu sapte ani decat ea, a plecat de acasa, iar mama si fiica ei au ramas complet singure. Dormeau in aceeasi camera, iar noaptea, de frica, puneau fotoliul in fata usii si blocau clanta cu o umbrela mare, alba. Singurele ore in care fetita avea parte de liniste erau cand mergea la scoala si cand se ducea la antrenament la volei. „Pe drum spuneam in gand «Tatal nostru» de frica sa n-o gasesc pe mama moarta in casa. Cand veneam de la scoala aveam timp pana la patru si jumatate sa mananc, apoi sa imi fac un sendvis si sa-l iau cu mine in camera, sa-l ascund sub sifonier ca sa-l mananc seara. Dupa ce venea el de la serviciu, intram la noi in camera, iar in casa se lasa linistea. Imi era frica si sa ma duc pana la baie.“

Cand mama Madalinei mergea la bucatarie sa faca de mancare, Nicolae incepea sa o bata. „Esti o curva imputita!“, ii spunea printre dinti in timp ce o lovea. O batea pentru ca nu erau vasele spalate sau pentru ca o vedea vorbind la telefon. O tragea de par, o lovea in ceafa, o dadea cu capul de aragaz sau o batea cu o sticla cu apa ca sa nu ii lase semne. Avea ochii umflati, ii curgea sange din nas, iar intr-o zi a lesinat de durere. „Ii intrase in cap ca mama are un amant, desi ea nu mergea nicaieri in afara de serviciu si el o urmarea permanent“, povesteste Madalina.

Pe masura ce anii treceau, viata copiilor si a mamei lor devenea de nesuportat. Dupa ce le-a amenintat cu cutitul, Madalina a ascuns toate cutitele din casa, de teama ca tatal sau sa nu o omoare pe mama ei cat timp ea era la scoala. Nicolae incepuse sa bea foarte mult, iar sub fotoliul din sufragerie isi ascundea sticlele de votca Polar. Dimineata, inainte de a pleca la serviciu, le arunca peste balcon si le spunea ca el nu a baut nimic.

Fara niciun ajutor

„Oamenii sunt orbi!“ Tresar cand Madalina spune asta aproape tipand. „Nu inteleg cum de nu a vazut nimeni nimic in anii astia. Cum de mergea el la serviciu putind a alcool si nimeni nu observa? Cum de nu au intervenit vecinii care auzeau ca ne omoara in casa, cum de nu au intrebat-o colegele mamei ce se intampla cu ea? Zi de zi o batea cu pumnii si o izbea de zid. Mama are si acum probleme la un rinichi, de cand a batut-o cu o lada din lemn, in care tineam legumele.“

Madalina avea in jur de 17 ani cand rolurile s-au schimbat: mama a devenit copilul, iar fiica, singurul sau sprijin. „Fereasca Dumnezeu sa ajungi vreodata intr-o situatie-limita, ca nu stii de ce esti in stare!“, imi spune Madalina. „Imi amintesc ca, odata, tata a venit cu pumnul strans catre mama si i-a zis: «Te omor!». Am sarit in fata lui, l-am prins de gat si l-am strans pana cand l-am ingenuncheat. Poate ca e rau ce spun acum, dar atata placere simteam sa il vad cum lesina si nu m-as mai fi oprit pana cand l-as fi vazut ca nu mai rasufla, nu ma interesa ca ajung la inchisoare, voiam sa ajung acolo, pentru ca la inchisoare macar era liniste. Daca nu ma oprea mama, poate ca azi era mort.“

Atunci Madalina s-a dus prima oara la politie, insa nu s-a intamplat nimic. Politistii i-au luat o declaratie, apoi i-au spus ca nu pot face nimic si au trimis-o acasa. In urmatoarele doua dati a fost impreuna cu mama ei, dar, dupa ce l-au chemat pe Nicolae la politie ca sa dea o declaratie, bataile au fost si mai violente. A patra oara au fost la un medic legist. „Mama avea ochii umflati, mainile si picioarele lovite si o durea capul ingrozitor, dar doctorul nu i-a dat certificatul medico-legal pentru ca avea nevoie de vreo noua zile de spitalizare, iar ea avea doar sapte. Mama nu mai putea inchide ochiul de durere si nimanui nu-i pasa!“

Madalina simtea ca nu mai putea locui in casa aceea, asa ca si-a luat inima in dinti si a discutat cu mama ei. „Aveam o dorinta nebuna sa pot sa stau in casa mea si sa fie liniste, sa pot dormi macar o ora, sa ma pot duce pana la bucatarie fara sa imi fie teama. Asa ca i-am spus mamei: «Ori divortezi si eu raman langa tine si te ajut, ori imi fac bagajele si te las singura aici, chiar daca mi se rupe sufletul. Dar eu asa nu mai pot trai!»“ Era cu putin timp inainte de examenul de bacalaureat, iar Madalina incerca sa invete in tipete, trantit de usi, injuraturi.

Liniste dupa 22 de ani de calvar

Doua saptamani mai tarziu, Nicolae a primit citatie sa se infatiseze la tribunal si termenul divortului s-a fixat dupa alte doua saptamani. „In perioada aceea, mama a luat bataie incontinuu. Cand, in sfarsit, a venit ziua divortului, totul s-a terminat simplu si sec. Ne-am luat lucrurile si ne-am mutat la o ruda intr-o singura zi.“

Madalina a luat 9,80 la examenul de bacalaureat, apoi s-a mutat la facultate la Cluj. Mama ei si-a cumparat o garsoniera unde avea parte de liniste pentru prima oara in viata ei, dupa 22 de ani de calvar. Nu mai are par pe o parte a capului, o spranceana i s-a rarit din cauza batailor si la gat i-a ramas o umflatura. Uneori, o dor rinichii si capul, insa acum e o femeie fericita. Madalina i-a dus o pisica, iar de cativa ani are un prieten.

Lucrurile care nu dispar niciodata

Dupa multi ani, Madalina a intrebat-o totusi de ce a ramas langa omul acela atata timp. „Mi-a raspuns ca n-a plecat pentru ca noi eram prea mici si nu s-ar fi descurcat singura. Si ca i-a fost teama ca ar fi vorbit-o lumea.“ Madalina este acum actrita si lucreaza la Teatrul Anton Pann din Ramnicu-Valcea. Anul acesta a fost unul dintre cei zece tineri selectati in programul 10 pentru Film din cadrul TIFF, iar toamna asta va avea doua premiere de teatru. Uneori, cand merge pe strada, simte cum, deodata, i se inclesteaza maxilarul. „Noaptea, visez acelasi loc in care am crescut, aceleasi scene cu mama intinsa pe jos si luand bataie. Daca aud o usa trantita sau pe cineva care ridica vocea langa mine, incep sa tremur. Si cred ca lucrurile astea nu dispar niciodata.“

De Elena Stancu.

Fotografii de Mircea Restea

Articolul publicat in noiembrie 2012 in revista Marie Claire a castigat premiul special oferit de Avon pentru tema „violenta domestica“ la Superscrieri, editia a III-a

”

Sursa: Marie Claire

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Conectati, dar singuri?

noiembrie 28, 2017 at 15:35 (Fără categorie)

”

Acum câteva minute, fiica mea Rebecca mi-a trimis un mesaj urându-mi succes. Mesajul ei spunea, “Mamă, o să fii tare.” Îmi place asta. Primirea acelui mesaj a fost ca şi cum am primit o îmbrăţişare. Și iată. Eu reprezint un mare paradox. Eu sunt o femeie căreia îi place să primească mesaje dar care vă va spune că poate fi o problemă dacă primiţi prea multe.

De fapt, acel mesaj al fiicei mele mă aduce la începutul poveştii mele. În 1996, când am susţinut prima mea prelegere TED, Rebecca avea cinci ani şi stătea chiar acolo, în primul rând. Tocmai scrisesem o carte care lăuda viaţa noastră pe internet şi urma să ajung pe coperta revistei Wired. În acele vremuri amețitoare, experimentam cu chat room-urile şi comunităţile virtuale online. Exploram diverse aspecte ale fiinţelor noastre. Şi apoi ne-am deconectat. Eram entuziasmată. În calitate de psiholog, ce m-a entuziasmat cel mai mult a fost ideea că vom folosi ce am învăţat în lumea virtuală despre noi, despre identitatea noastră, pentru a duce vieţi mai bune în lumea reală.

Acum avansăm rapid până în 2012. Sunt iarăşi aici pe scena TED. Fiica mea are 20 de ani. Este la facultate. Doarme alături de telefonul ei, la fel fac şi eu. Şi tocmai am scris o carte nouă, dar de data aceasta nu este una care mă va pune pe coperta revistei Wired. Aşadar ce s-a întâmplat? Încă sunt entuzismată cu privire la tehnologie, dar cred, şi sunt aici să susţin acest lucru, că o lăsăm să ne ducă în anumite locuri unde nu vrem să ajungem.

În ultimii 15 ani, am studiat tehnologiile comunicării mobile şi am intervievat sute şi sute de oameni, tineri şi bătrâni, despre vieţile lor conectate. Şi ce am aflat este că micile noastre aparate, aceste aparate mici din buzunarele noastre, sunt atât de puternice din punct de vedere psihologic, că nu numai schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă şi identitatea. Unele din lucrurile pe care le facem acum cu aparatele noastre sunt lucruri pe care, doar acum câţiva ani, le-am fi considerat ciudate sau deranjante, dar au devenit rapid familiare, cum facem lucrurile.

Să luăm câteva exemple: Oamenii trimit mesaje sau email-uri în timpul ședințelor de consiliu din cadrul companiilor. Trimit mesaje, fac cumpărături, sau accesează Facebook în timpul cursurilor, prezentărilor, de fapt, în timpul oricărei întâlniri. Oamenii îmi vorbesc despre noua şi importanta abilitate de a privi în ochi pe cineva în timp ce scrii mesajul. (Râsete) Oamenii îmi explică faptul că este dificil, dar că se poate face. Părinţii trimit mesaje şi email-uri la micul dejun şi cină în timp ce copiii se plâng că nu au parte de întreaga atenţie a părinţilor lor. Dar apoi aceiaşi copii nu îşi oferă unii altora atenţie. Aceasta este o poză recentă a fiicei mele şi a prietenelor ei în timp ce sunt împreună deşi nu sunt împreună. Şi trimitem mesaje chiar şi la înmormântări. Asta este ceea ce studiez. Ne scoatem din tristeţea sau din reveria noastră şi ne concentrăm pe telefoanele noastre.

De ce contează acest lucru? Contează pentru mine pentru că eu cred că ne expunem problemelor — mai ales în privinţa modului în care relaţionăm, dar şi în privinţa modului în care relaţionăm cu noi înşine şi cu capacitatea noastră de auto-reflecție. Ne obişnuim cu un alt mod de a fi singuri împreună. Oamenii vor să fie unii cu alţii, dar și în altă parte — conectaţi la toate locurile diferite unde vor să fie. Oamenii vor să îşi personalizeze vieţile. Vor să intre şi să iasă din locurile unde se află, pentru că lucrul care contează cel mai mult pentru ei este să dețină controlul asupra zonei în care își îndreaptă atenţia. Aşa că vrei să te duci la acea şedinţă, dar vrei să fii atent doar la părțile care te interesează. Şi unii oameni cred că acesta esste un lucru bun. Dar puteţi să ajungeţi să vă ascundeţi unii de alţii, chiar dacă sunteţi mereu conectaţi unii cu alţii.

Un om de afaceri de 50 de ani mi s-a plâns cum simte că nu mai are colegi la serviciu. Când se duce la serviciu, nu se opreşte să vorbească cu nimeni, nu sună pe nimeni. Şi spune că nu doreşte să-şi întrerupă colegii pentru că “Sunt prea ocupați cu mailurile lor.” Dar apoi se opreşte şi spune, “Ştii, nu îţi spun adevărul. Eu sunt cel care nu doreşte să fie întrerupt. Cred că ar trebui să îmi doresc, dar mai degrabă aş face chestii pe Blackberry-ul meu.”

De-a lungul generaţiilor, văd că oamenii nu se mai satură unii de alţii, doar dacă pot să fie la distanţă unii de alţii, în cantităţi pe care le pot controla. Îl numesc efectul Goldilocks: nu prea departe, nu prea aproape, la distanţa potrivită. Dar ceea ce ar putea să fie distanţa potrivită pentru un director de vârstă mijlocie poate fi o problemă pentru un adolescent care are nevoie să dezvolte relaţii faţă-în-faţă. Un băiat de 18 ani care foloseşte mesajele pentru aproape orice îmi spune gânditor, “Într-o zi, dar în mod sigur nu acum, mi-ar plăcea să învăţ cum să port o conversaţie.”

Când întreb oamenii “Care e problema cu a avea conversaţii?” Oamenii spun, “Îţi zic eu care este problema cu conversaţiile. Au loc în timp real şi nu poţi să controlezi ceea ce ai de gând să spui.” Aceasta este ideea de bază. Trimiterea de mesaje, email-uri, postarea, toate aceste lucruri ne permit să prezentăm un eu pe care îl dorim noi. Avem posibilitatea să edităm, ceea ce înseamnă că putem şterge, că putem retuşa faţa, vocea, carnea, corpul — nu prea puţin, nici prea mult, exact cât trebuie.

Relaţiile umane sunt bogate şi dezordonate şi au cerinţe mari. Şi le aranjăm cu tehnologia. Şi când facem acest lucru, unul dintre lucrurile care se pot întâmpla este că se sacrifică conversaţia pentru simpla conectare. Ne schimbăm pe termen scurt. Şi în timp, părem să uităm acest lucru, sau începe să nu ne mai pese.

Am fost luată pe neaşteptate când Stephen Colbert mi-a pus o întrebare profundă, o întrebare profundă. A zis, “Oare toate aceste tweet-uri, toate aceste reprize mici de comunicare online nu se alătură într-o înghiţitură mare de conversaţie adevărată?” Răspunsul meu a fost nu, nu se alătură. Conectarea în reprize mici ar putea să funcţioneze pentru adunarea unor anumite informaţii, ar putea funcţiona pentru a spune, “Mă gândesc la tine,” sau chiar pentru a spune, “Te iubesc,” — adică, uitaţi-vă cum m-am simţit când am primit mesajul de la fiica mea — dar nu funcţionează cu adevărat pentru a afla lucruri unii despre ceilalţi, pentru a ajunge să ne cunoaştem şi să ne înţelegem cu adevărat unii pe ceilalţi. Şi conversăm unii cu ceilalţi pentru a învăţa să avem conversaţii cu noi înşine. Aşadar fuga de conversaţii poate conta cu adevărat pentru că poate compromite capacitatea noastră de auto-reflecție. Pentru copii care cresc, această abilitate este baza dezvoltării.

Iar şi iar aud, “Prefer să trimit mesaj decât să vorbesc.” Şi ce observ este că oamenii sunt atât de obişnuiţi să aibă din ce în ce mai puţine conversaţii adevărate, atât de obişnuiţi să se mulţumească cu mai puţin, încât au devenit aproape dispuşi să se lipsească de tot de oameni. De exemplu, mulţi oameni împărtăşesc cu mine această dorinţă, că într-o zi o variantă mai avansată a lui Siri, asistentul digital de pe iPhone, va deveni ceva ca un prieten bun, cineva care va asculta când alţii nu o vor face. Cred că această dorinţă reflectă un adevăr dureros pe care l-am învăţat în ultimii 15 ani. Sentimentul că nimeni nu mă ascultă este foarte important în relaţia noastră cu tehnologia. De aceea este atât de atractiv să ai o pagină de Facebook sau un feed Twitter — atât de mulţi ascultători automaţi. Şi sentimentul că nimeni nu ne ascultă ne face să ne petrecem timpul cu maşini care lasă impresia că le pasă de noi.

Sunt creați roboţi, se numesc roboţi sociali, care sunt creaţi în special să ţină companie — celor bătrâni, copiilor noştri, nouă. Chiar am pierdut încrederea că vom fi aici unii pentru alţii? În timpul cercetării mele am lucrat în azile, şi am adus aceşti roboţi sociabili care au fost creaţi să ofere celor în vârstă sentimentul că sunt înţeleşi. Într-o zi am venit la azil şi o femeie care îşi pierduse copilul vorbea cu un robot care avea forma unui pui de focă. Robotul părea că se uită în ochii ei. Părea că urmăreşte conversaţia. A făcut-o să se simtă mai bine. Şi mulţi oameni au găsit acest lucru uimitor.

Dar acea femeie încerca să vadă un rost în viaţa ei cu o maşină care nu avea experienţa sau perspectiva vieţii umane. Acel robot s-a prefăcut de minune. Şi noi suntem vulnerabili. Oamenii percep empatia prefăcută ca şi cum ar fi ceva adevărat. Aşadar în acel moment în care femeia aceea experimenta acea empatie prefăcută, mă gândeam, “Acel robot nu poate să fie empatic. El nu poate să se confrunte cu moartea. Nu cunoaşte viaţa.”

Şi pe măsură ce acea femeie găsea consolare alături de însoțitorul ei robot, mie nu mi se părea incredibil; mi se părea unul dintre cele mai dificile şi complicate momente în munca mea de 15 ani. Dar când am făcut un pas înapoi m-am simţit în mijlocul înghețat al unei furtuni perfecte. Avem aşteptări mari de la tehnologie şi aşteptări mici unii de la alţii. Şi mă întreb pe mine însămi, “Cum au ajuns lucrurile în acest punct?”

Şi cred că am ajuns aici pentru că tehnologia ne atrage cel mai mult atunci când suntem mai vulnerabili. Şi suntem vulnerabili. Suntem singuri, dar ne este frică de intimitate. Aşadar de la reţele sociale până la roboţi sociabili, dezvoltăm tehnologii care ne dau iluzia companiei fără cerinţele unei prietenii. Recurgem la tehnologie pentru a ne ajuta să fim conectaţi în moduri pe care putem să le controlăm cu uşurinţă. Dar nu ne simţim atât de comod. Nu suntem atât de mult în control.

În prezent, acele telefoane din buzunarele noastre ne schimbă minţile şi inimile pentru că ne oferă aceste fantezii satisfăcătoare. În primul rând, putem să ne orientăm atenţia oriunde dorim noi; în al doilea rând, întotdeauna vom fi auziţi; şi în al treilea rând, faptul că nu vom fi niciodată singuri. Şi a treia idee, că nu vom fi niciodată singuri, este fundamentală în schimbarea psihicului nostru. Pentru că în momentul în care oamenii sunt singuri, chiar şi pentru câteva secunde, ei devin neliniştiţi, se panichează, nu-și găsesc locul, întind mâna după un dispozitiv. Gândiţi-vă la oamenii stând la coadă sau la semafor. Singurătatea este percepută precum o problemă care trebuie să fie rezolvată. Aşa că oamenii încearcă să o rezolve formând legături. Dar aici, legătura este mai mult precum un simptom decât un tratament. Exprimă, dar nu rezolvă o problemă fundamentală. Dar mai mult decât un simptom, legătura constantă schimbă modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi. Formează un nou mod de a fi.

Cel mai bun mod de a o descrie este: împărtăşesc, deci exist. Folosim tehnologia pentru a ne defini pe noi înşine prin împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor noastre în timp ce le trăim. Înainte era: am un sentiment, vreau să dau un telefon. Acum este: vreau să am un sentiment, am nevoie să trimit un mesaj. Problema cu acest nou regim al lui “Împărtăşesc, deci exist” este că, dacă nu avem o legătură, nu ne simţim noi înşine. Aproape că nu ne simţim pe noi înşine. Aşadar ce putem face? Interacţionăm din ce în ce mai mult. Dar în acest timp, ne izolăm din ce în ce mai mult.

Cum ajungem de la conectare la izolare? Ajungi să fii izolat dacă nu-ți cultivi capacitatea de a fi singur, abilitatea de a fi separat, de a te reculege. În singurătate te poți regăsi ca apoi să poți ajunge la ceilalți şi să formezi ataşamente reale. Când nu avem capacitatea pentru solitudine, ne adresăm altor oameni pentru a ne simţi mai puţini agitaţi sau pentru a ne simţi mai plini de viaţă. Atunci când se întâmplă acest lucru, nu suntem în stare să apreciem cine sunt. Este ca şi cum îi folosim precum piese de rezervă pentru a ne sprijini conştiinţa fragilă a sinelui. Ajungem să ne gândim că, dacă suntem conectaţi permanent, ne vom simţi mai puţin singuri. Dar suntem în pericol, pentru că de fapt exact opusul este adevărat. Dacă nu suntem în stare să fim singuri, vom fi din ce în ce mai singuratici. Şi dacă nu ne învăţăm copiii să fie singuri, vor cunoaşte doar singurătatea.

Când am vorbit la TED în 1996, povestind despre studiile mele despre comunităţile virtuale timpurii, am spus, “Aceia care îşi petrec viaţa pe ecrane ajung în acel punct printr-un spirit de auto-reflecție.” Şi la acest lucru fac apel acum: meditație şi, mai mult de atât, o conversaţie asupra modului în care folosim tehnologia în prezent şi unde ne duce acest lucru, ce ar putea să ne coste. Suntem subjugați de tehnologie. Şi ne este teamă, precum tinerilor îndrăgostiţi, că prea multă conversaţie ar putea să distrugă romantismul. Dar este momentul să vorbim. Am crescut cu tehnologia digitală şi o vedem matură. Dar nu-i așa, este abia la începuturi. Avem mult timp la dispoziţie să ne gândim cum vrem să o folosim, cum vrem să o construim. Nu sugerez să renunţăm la dispozitivele noastre, ci doar să dezvoltăm o relaţie mai conştientă de sine cu ceilalţi, unii cu alţii şi cu noi înşine.

Văd primele măsuri. Începeţi să vă gândiţi la singurătate ca la un lucru bun. Faceţi loc pentru ea. Găsiţi moduri să demonstraţi acest lucru precum o valoare pentru copiii voştri. Creaţi spaţii sacre acasă — bucătăria, sufrageria — şi dedicaţi-le conversaţiilor. Faceţi acelaşi lucru la locul de muncă. La serviciu, suntem atât de preocupaţi de comunicare că de multe ori nu mai avem timp să gândim nu avem timp să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat. Schimbaţi asta. Cel mai important, avem nevoie cu adevărat să ne ascultăm între noi inclusiv părţile plictisitoare. Pentru că atunci când ne poticnim, când ezităm sau ne pierdem cuvintele ne dezvăluim unii faţă de alţii.

Tehnologia şi-a propus să redefinească modul în care relaţionează oamenii — cum ne purtăm de grijă unii altora, cum avem grijă de noi înşine — dar ne oferă și ocazia de a ne afirma valorile şi traiectoria noastră. Sunt optimistă. Avem toate componentele pentru un început bun. Ne avem unii pe alţii. Şi avem cea mai mare şansă de succes dacă ne recunoaştem vulnerabilitatea. Trebuie să ascultăm când tehnologia ne spune că va lua ceva complicat şi promite să îl facă mai simplu.

În munca mea, aud că viaţa este grea, relaţiile sunt pline de riscuri. Şi apoi este tehnologia — mai simplă, mai plină de speranţă optimistă, mereu tânără. Este ca şi cum chemi cavaleria. O campanie publicitară promite că online cu avataruri, vei putea să “Îţi iubeşti prietenii corpul tău, viaţa ta, online cu avataruri.” Suntem atraşi de romantismul virtual, de jocuri pe calculator care par să fie lumi, de ideea că roboţii, roboţii, vor deveni într-o zi o companie adevărată. Petrecem o seară în reţelele sociale în loc să ne ducem într-un bar cu prietenii.

Dar fanteziile noastre de substituire ne-au costat. Acum trebuie să ne concentrăm pe feluritele moduri în care tehnologia poate să ne ducă înapoi către vieţile noastre adevărate, propriile noastre corpuri, propriile comunități, politica noastră, planeta noastră. Au nevoie de noi. Haideţi să vorbim despre cum putem folosi tehnologia digitală, tehnologia viselor noastre, pentru a face această viaţă viaţa pe care o putem iubi.

Vă mulţumesc!

”

Vezi videoclipul original pe TED.com

Legătură permanentă Un comentariu

What Steve Jobs’ Morning Routine Taught Me About Focus

noiembrie 23, 2017 at 13:13 (Fără categorie)

”

Nothing in life motivated Steve Jobs more than death.

Every morning, he’d stare in the mirror and ask himself this question:

“If today was the last day of my life, would I be happy with what I’m about to do today?”

If too many days went by with the answer being “no,” he made changes in his life. He did this until he hit a consistent yes, which drove him to countless innovations and a company worth $702 billion.

Inspired by his success and focus, one month ago I began asking myself the same question:

Every morning as I leave my bedroom, I see this handwritten note hanging on my wall. It’s my greatest motivator. It gives me energy. It challenges me to live today as if it’s my last.

I challenge you to do the same: implement Steve Jobs’ question into your morning routine.

Right now, grab a piece of paper and write this down:

“If today were the last day of my life, would I want to do what I’m about to do today?”

Now put it in your pocket.

When you go home tonight, tape it on your bathroom mirror. Or on your bedroom door. Or next to your toothbrush. When you see it tomorrow morning, take 15 seconds to reflect:

• Are you being the best parent/spouse/sibling/friend you can be today?
• Are you completely present and aware during all face-to-face interactions and/or phone calls today?
• Do you love your job? If not, are you making steps toward finding your dream job today?
• Is there anything unexpected you could do to put a smile on a customer’s face today?
• Are you having as much fun as you could possibly have today?

This mindset will engrain a laser-focus mentally, akin to the late Steve Jobs. It subconciously eliminates insigificant problems and prioritizes important goals.

Adopt this early-morning habit and your day automatically begins with purpose and drive.

Treat today like it’s your last, and you will never feel more alive.

Sursa: Getsidekick.com

„

Legătură permanentă Lasă un comentariu

What It’s Like To Go Without Complaining For a Month

noiembrie 22, 2017 at 12:02 (Fără categorie)

”

For the month of February, Leah Shapiro had one goal: no complaining.

“I think I just wanted to be more self-aware and mindful of what I was putting out there,” she says. Shapiro and more than 1,000 other people signed up for the Complaint Restraint project, established by Thierry Blancpain and Pieter Pelgrims. The goal? Creating a more positive life by eliminating negative statements. “There’s no secret sauce,” the website says. “Simply stop complaining.” But is it that easy? What’s so bad about complaining, anyway?

Griping comes naturally for us. During an average conversation, we lob complaints at each other about once a minute, according to research. There’s a social reason for that. “Nothing unites people more strongly than a common dislike,” says Trevor Blake, author of Three Simple Steps. “The easiest way to build friendship and communicate is through something negative.”

Also, evolution primes us to focus on the negative for self-defense, says Jon Gordon, author of The No Complaining Rule. “The more we look at something that can hurt us and kill us, we are programed to be on guard against that.”

NOTHING UNITES PEOPLE MORE STRONGLY THAN A COMMON DISLIKE.

But all of that whining comes with a cost. When we complain, our brains release stress hormones that harm neural connections in areas used for problem solving and other cognitive functions. This also happens when we listen to someone else moan and groan. “It’s as bad as secondhand smoke,” Gordon says. “It’s secondhand complaining.” Just as smoking is banned in most offices, Blake says he’s banned complaining among his team members. “I give them one chance, and if I catch them a second time, that’s it for them.”

That seems a little harsh, doesn’t it? Swearing off something that comes naturally to us seems like a setup for failure. Indeed, Blancpain and Pelgrims, creators of Complaint Restraint, admit they fail their mission miserably every year. “Things you do habitually are really hard to give up,” says Joanna Wolfe, a professor of English at Carnegie-Mellon University. “Have you ever tried to eliminate the ‘you knows’ and ‘uh-huhs’ from your speech? It is extremely difficult.”

And sometimes we absolutely need to vent. It feels good, doesn’t it? One study showed that bottling emotions could shorten your life by an average of two years.

The good news is this: There can be middle ground between going cold turkey and being a Negative Nancy. If you’re serious about complaining less, here are some realistic tips for success.

1. START BY DEFINING WHAT A COMPLAINT IS

If you point out that it’s cold outside, is that a complaint? “No, that’s an observation,” Blake explains. “A complaint is, ‘It’s cold outside and I hate living in this place.’” Shapiro says she defines a complaint by the way it makes her feel: “I feel myself slouching and not breathing.”

2. TRACK HOW OFTEN YOU COMPLAIN AND WHAT ABOUT

Change starts with awareness. “You’re absolutely shocked,” says Blake. “After two or three hours of observing, it’s in the hundreds.”

3. SEPARATE YOURSELF FROM CHRONIC COMPLAINERS

If you must lend an ear, try to respond with something positive rather than joining in on the rant session. “You’ve really gotta be quite brave and confident and have the courage not to need the good opinion of another person,” says Blake. “You find over a period of time those people who complain constantly start to leave you alone because their brains are not getting that stimulus they’re looking for.”

4. TURN COMPLAINTS INTO SOLUTIONS

This is called “positive complaining” or “effective complaining. As Wolfe says, “Don’t sit around and admire the problem.” Do something about it.

5. USE THE “BUT-POSITIVE” TECHNIQUE

This tip comes from Gordon: “If you find yourself griping, add a ‘but’ and say something positive,” he says. For example, “I don’t like driving to work, but I’m thankful at least I can drive and I even have a job.”

6. CHANGE “HAVE TO” TO “GET TO”

“I have to pick up the kids” becomes “I get to pick up the kids.” “You change a complaining voice to an appreciative heart,” Gordon says. “You’re gonna feel so much better the more you focus on the positive over time. At first, it’s gonna be a little awkward, but the more you get used to it, it becomes your natural state.”

At the end of February, Shapiro says the Complaint Restraint project was hard but worth it. “I slipped a lot,” she says. “But I’ve had more examples this month of me being more positive and better things happening.” She learned to deal with her negativity by going to hot yoga when she felt it rising inside her, and she kept a journal. She even saw improvements in productivity at work, finally tackling a project she’d been avoiding and whining about. “It was something I found so boring, and then I just cranked it out. And I just felt so good having accomplished it.”

She’s going to try to see the project through the rest of the year, hoping that, with time, “complaints will kinda melt away and won’t be something I seek out for a security blanket.”

”

Source: FastCompany.com

Legătură permanentă Lasă un comentariu

100 de zile de fericire. 100HappyDays

noiembrie 22, 2017 at 10:54 (Fără categorie)

„De mai bine de două săptămâni, am început un exercițiu numit “100 de zile de fericire” (100HappyDays). Este o idee a unui tânăr din Ucraina care, într-un moment de tristețe din viața lui, a decis să-și ia soarta în mâini și să își amintească sieși câte motive de fericire avea de fapt. 100HappyDays a devenit un fenomen mondial, iar anul trecut am privit cu admirație mai mulți prieteni care au trecut cu succes prin cele 100 de zile de fericire și nu s-au oprit acolo.

Exercițiul presupune ca, în fiecare zi, timp de 100 de zile consecutive, să conștientizezi cel puțin un moment de bucurie și să scrii ceva despre asta – pe o rețea de socializare sau undeva unde să vezi doar tu. Eu fac exercițiul recunoștinței zilnice de mai mult timp și cred sincer că mi-a schimbat viața. Acum am decis să experimentez cum e să mă gândesc nu numai la de ce sunt recunoscătoare, ci și, concret, când în ziua respectivă m-am simțit fericită.

Ce implică exercițiul ăsta?

E simplu –  între alte postări pe Facebook din acea zi, alegi să incluzi și una dedicată momentului tău de fericire – un gând, o poză. Sau poți, dacă nu vrei să faci asta public, să-ți iei un caiet în care să notezi zilnic motivul tău de fericire. Important este să existe acel moment când te oprești și îți spui ție de ce te-ai bucurat astăzi. Acel moment de prezență, de conștientizare. Și important e să imortalizezi într-un fel acel moment, să te poți întoarce la el și să-l folosești ca resursă pentru alte zile și alte momente poate mai puțin plăcute. Dacă reușești să faci exercițiul ăsta timp de 100 de zile consecutiv, ai toate șansele să observi ceva profund schimbându-se în modul tău de a percepe lumea.

S-ar putea să-ți dai seama că observi lucruri frumoase care înainte îți scăpau. Sau că te bucuri de “mărunțișuri” cărora altă dată nu le dădeai importanță. Că relațiile tale devin mai armonioase. Sau că ai devenit mai optimist, relaxat, senin, prezent. Cel puțin asta am observat eu (la mine și la alții) și asta afirmă majoritatea celor care au reușit să finalizeze provocarea. Iar ei sunt destul de puțini – sub 30% din cei care o încep.

Dintre cei 70% care nu au dus până la capăt exercițiul, vasta majoritate au citat lipsa timpului ca fiind principala cauză. Asta înseamnă că nu avem timp, în 16 ore în care suntem treji, să trăim conștient nici măcar un singur moment de fericire. Nu avem timp să ne bucurăm. Atunci pentru ce avem timp? Mă întreb…

Există din ce în ce mai multe studii din zona psihologiei pozitive și neuro-științei (autori precum Martin Seligman sau Dan Siegel) care sugerează că modul în care gândim ne modifică nu doar starea de spirit, ci și structura creierului. 100 de zile de fericire înseamnă 100 de ocazii în care creierul tău poate crea sinapse noi, în direcții mult mai constructive decât până acum. 100HappyDays nu este de fapt nimic altceva decât un mare exercițiu de neuro-plasticitate, o ocazie să construiești altfel de drumuri în mintea ta, drumuri înspre direcții mai luminoase și perspective mai frumoase decât ai fost capabil să vezi în trecut.

În cele câteva zile de când am început exercițiul ăsta am observat ceva interesant. Dacă nu există, aparent, niciun motiv de bucurie într-o zi, îl caut. Și, surpriză, îl găsesc! În trecut căutam și, desigur, găseam motive de nemulțumire chiar în cele mai favorabile circumstanțe. Acum fac exact invers. Iar mintea mea mă ascultă. Se crează cercuri virtuoase – găsesc un motiv de bucurie, deci mă simt bine, deci îmi creez cu ușurință alte motive de bucurie, zâmbesc mai mult, oamenii din jur îmi zâmbesc mai mult iar lumea îmi pare dintr-o dată un loc mult mai prietenos și plin de oportunități, mai degrabă decât amenințări, lucrurile pe care mi le propun îmi ies mai ușor pentru că sunt mai puțin stresată, deci am mai multă încredere în mine și tot așa…

În tot fluxul ăsta de stare de bine îmi dau seama că trec mult mai repede peste lucruri care altă dată mă supărau, că iert mai ușor, că sunt mai generoasă, răbdătoare, că am mai mult simț al umorului în situații pe care altă dată le găseam agasante. Constat că pot, conștient, să-mi aleg starea de spirit.

Așadar, dacă vi se pare că meritați măcar câte un moment conștient de fericire în fiecare zi sau dacă simțiți nevoia să faceți pur și simplu un exercițiu de de-stresare și educare a minții voastre într-o direcție constructivă – vă recomand din suflet experimentul 100HappyDays. M-aș bucura să-mi și împărtășiți constatările voastre.

Ce învățați despre voi? Ce se schimbă după câteva zile? Dar după o lună? Cum vă simțiți odată ce modul ăsta de gândire a devenit obișnuință?

În lumea asta, în care multora ne e mai ușor să ne plângem decât să ne bucurăm, n-ar fi rău să trăim treji și conștienți și câte un pic de fericire. Mai exact măcar o clipă. În fiecare zi. 100 de zile. Sau mai mult.”

Sursa: AlisAnagnostakis.com

Legătură permanentă Lasă un comentariu